Privirea în gol

O cunoști dacă ai fost acolo și știi că nu mai are de mult legătură cu tristețea sau lacrimile. E privirea care nu mai caută răspunsuri, care a obosit să spere, dar nu știe cum să renunțe.

Privirea care trece prin oameni, prin ziduri, prin cuvinte – și se oprește undeva, într-un colț de nimic, acolo unde frica și neputința concurează pentru primul loc.

Acum, privire asta descrie doar momentele în care realitatea te prinde de gât și îți spune, fără vorbe: „nu mai e nimic de făcut”. Sau, dimpotrivă, exact asta simți, deși realitatea, inclusiv cea medicală, științifică, este mult mai optimistă decât tine.

Eu nu mai plâng de ceva vreme, dar privirea nu-mi mai țintuiește tavanul, plafoniera din salonul de spital sau vreun perete, ci abisul din propria minte. Bodega de rahat unde teama și necunoscutul stau la aceeași masă și beau cafeaua rece, fără zahăr, a dimineților în care mă trezesc fără speranță.

Și e greu de explicat. Medicina evoluează, medicii își fac bine treaba, oamenii din jur te iubesc, te sprijină, îți spun că ești puternic. Dar ei nu pot înțelege. Nu pentru că nu vor, ci pentru că nu au cum. Și ești de cele mai multe ori complet singur, înconjurat de oameni bine intenționați, dar la fel de neputincioși ca și tine.

Nu poți înțelege gustul metalic al fricii dacă n-ai avut citostatice în sânge.

Sau mirosul de spital, amestecat cu senzația inevitabilă că timpul se contractă. Sau cum e să simți că fiecare clipă de liniște ascunde o amenințare, că fiecare analiză poate schimba totul, că fiecare respirație vine la pachet cu frica de a o pierde.

Și atunci te retragi, încet, aproape invizibil. Te izolezi. Pentru că obosești să explici. Pentru că nu mai ai energie să fii „pozitiv”, „luptător”, „inspirațional”. Nu mai vrei să fii nimic. E mult prea dureros să fii orice. Sau doar să fii.

Neputința nu se strigă, ci se trăiește în tăcere. Se ascunde sub zâmbete politicoase, sub glume menite să destindă atmosfera, sub dorința de a ajuta, sub replici de genul „lasă, sunt bine”, spuse doar ca să nu mai vezi mila în ochii celorlalți. Pentru că mila doare mai tare decât diagnosticul.

Și vine apoi izolarea.

Nu impusă, ci aleasă, pentru că devine din ce în ce mai greu să traduci ceea ce simți. Te retragi încet, te aduni în tine, îți găsești refugiul în tăcere, în privirea aia care pare pierdută, dar care e, de fapt, singurul loc unde mai poți respira fără mască.

Dar undeva, adânc, foarte adânc, o bucățică din tine încă mai respiră. Nu știi de ce, nici când, nici pentru cât timp. Poate pentru o clipă, o voce, o mână. Poate pentru că, deși ai obosit să trăiești, încă nu ți-ai terminat povestea.

Ceva mă ține aici, și nu sunt doar familia sau dragostea. Poate obișnuința. Poate doar încăpățânarea de a nu lăsa boala să aibă ultimul cuvânt.

Privirea asta în gol este o privire care poartă în ea toată greutatea lumii și totuși, dintr-un motiv pe care nu-l poate explica, continuă să caute lumina.

Am alternat timpurile la care am scris și persoana pentru că, la fel ca în viață, ba vorbesc cu mine, ba cu tine, ba pentru cei care nu mai au forța să mai scrie. Dar cred că ajută să citim cu toții, chiar dacă apoi rămânem umpiq cu privirea-n gol…