E greu. Știu că va trece, dar e greu tare uneori. Scriu pentru că așa simt și pentru că sper să mă ajute, nu ca să mă plâng sau ca să cerșesc atenție.
Este prima zi a curei #34. Sunt rupt de oboseală, epuizat, dar nu pot să dorm. Tușesc de câte ori încerc să respir mai profund și o trezesc de fiecare dată pe Alina. Mă dor capul și spatele, simt furnicături în tălpi, mi-e greață, și nici stomacul nu-mi dă pace. Ar trebui să beau multă apă, să mă hidratez, dar nu pot; nu intră.
Știu că va trece și că, peste câteva zile voi fi iar bine, dar acum am un sentiment oribil. Macabru. Îmi vin în minte și în suflet toți prietenii, cunoscuții și pacienții pe care i-am ajutat și care au pierdut lupta cu cancerul. Mă simt vulnerabil, neputincios, și am un sentiment că nu pot face nimic mai mult decât să rezist și să aștept să treacă.
Am perfuzia cu o̵t̵r̵a̵v̵ă̵ citostatice conectată și simt cum curge în vene și se răspândește în tot corpul, căutând celule tumorale. În căutările ei, lovește și în celulele sănătoase pe care nu știe să le diferențieze de cele bolnave. Am senzația că-mi aud organele implorându-mă să o opresc, și să nu le mai fac rău, dar mă prefac că nu le aud.
Tehnic, perfuzia curge foarte încet, și este imposibil să simt cum îmi curge în vene.
Rațional, știu asta, dar tot o simt. Mintea e mult mai puternică decât corpul, și nu doar în sensul bun.
M-am dat jos din pat și m-am apucat să scriu. Am nevoie de odihnă, de somn, ca de aer, dar nu pot dormi. Respir bine, dar simt că gândurile, fricile, proiecțiile negative mă sufocă.
Ieri am făcut RMN-ul de control și acum aștept rezultatul. De ceva timp nu mai am sentimente negative sau frici mari legat de asta, însă acum am. Nu știu de ce. Medical, fizic, rațional, nu am niciun motiv să mă aștept la ceva rău, dar capul ăsta…
Pentru că scriu foarte rar despre partea asta nasoală, și încerc să comunic pozitiv, optimist, nu doar din afară mă văd puternic, dar îmi induc și mie un sentiment de control, de reziliență, de învingător, de multe ori. Însă realitatea este departe de avatarul ăsta creat online și în mintea mea.
Și sunt extrem de furios, pentru că boala asta a mea nu mă afectează doar pe mine, ci îmi macină și familia, și pe Alina, și pe fete, și prietenii apropiați, și, poate chiar mai rău, și necunoscuți care empatizează mai mult decât le-ar face bine să o facă. Afectează și medicii care-mi sunt alături, și asistentele/ții, și colegii, și detest (și) asta la ea.
Uneori nu poate fi prevenit. Apare subit, lovește fulgerător, și deznodământul este tragic. Dar, de cele mai multe ori, evoluează relativ încet, în timp. Uneori chiar în ani. Ani în care simțim că ceva nu e în regulă. Ani în care corpul ne imploră să vedem ce naiba se întâmplă cu el. Ani în care alegem să ignorăm toate astea, fie pentru că ne credem invincibili, fie pentru că ne sperie disconfortul ideii că am putea avea ceva, fie că îi punem mereu pe alții pe primul loc, fie că ne sperie mai mult spitalele, medicii, sistemul, decât boala în sine și perspectiva suferinței sau a morții.
Dar e păcat să ajutăm pe toată lumea, să fim copiii/părinții/partenerii/colegii/vecinii perfecți, să ne atingem și chiar depăși, constant, obiectivele profesionale, dar să nu facem nimic pentru a preveni lupta asta nenorocită și riscurile bolilor grave.
Mergeți la medic, faceți analizele anuale, screening-urile recomandate în funcție de sex, vârstă, patologii, istoric familial etc., donați sânge, implicați-vă în cauze sociale, ascultați sfaturilor oamenilor care nu au avut norocul să mai aibă timp sau șanse în plus.
Făceți-vă o asigurare de sănătate, o asigurare de viață, țeseți-vă o plasă de siguranță – măcar să nu aveți nevoie de ea!
Știu că pare că nu avem timp, dar realitatea este că AVEM. Doar că ne setăm prost prioritățile, și atunci nu ne facem timp pentru lucrurile care contează cu adevărat: propria viață, propria sănătate, familia…
Știu că pare că nu avem bani, că totul este scump, că nu ne permitem, dar și aici este tot o problemă de prioritizare, pe care o putem rezolva, dacă ne concentrăm puțin la ea.
Am sperat că, dacă scriu, o să mă ia somnul, dar m-am înșelat, și nu vreau nici să nu vă plictisesc prea tare, așa că mă opresc aici. Oricum m-a bușit și plânsu’
Dar dacă aveți întrebări, curiozități, dileme, temeri, sau dacă pur și simplu aveți nevoie de un șut în fund ca să faceți ceva pentru voi, sunt aici 
(nu-s io-n poză, că n-am chef acum să-mi văd moaca)
La multi ani!!! Iti doresc asta din toata inima, dar mai intai iti doresc sa fie anul acesta mai bun decat 2024! Nu ne cunoastem personal, insa am fost impreuna pt un scop (protestele din 2018) si de atunci te urmaresc si te admir pentru implicarea ta in atat de multe initiative! Imi pot imagina cat de greu iti este, atat pot spune, stii ca nu esti singur si sper ca aceste mesaje sa te ajute cumva pentru ca sunt multe persoane alaturi de tine! 🤗
Îți mulțumesc mult, Iuliana!
BUna Andi,
eu nu am trecut decat prin 1% din ce treci tu si mi s a parut k a cazut cerul pe mine ….
Eram 1000 % sigura k mie nu mi se poate intampla asa ceva si atunci cand s a intamplat, m a trantit de pereti de nu m-am vazut ….. M am ridicat cu greu …. a durat f mult si acum am sechele (dupa aprox 5 ani) … anxietate, depresie si tot tacamul. Ceea ce m-a facut sa merg mai departe, a fost grija si preocuparea pt altii ….. „aoleu ….. ce se fac copii fata mine ….. aoleu cine are grija de papamul meu ” ….. nu stiu daca e bine sau rau, dar asta m a tinut pe linia de plutire ….. La un moment dat, cand zaceam prin casa si nu stiam cum ma cheama, mi-am dat seama k lumea se descurca destul de bine prin preajma …. chestia asta a fost k un declic …. Am inteles faptul ca, indiferent ce o sa se intample cu mine, ei or sa fie bine ….o sa fie mai greu o perioada, dar sunt puternici si …”viata merge inainte”…. I-am invatat tot ce am stiut mai bine, le -am dat tot ce am avut mai bun si ….asta e …ce o fi, o fi …. Din acel moment, am inceput sa ma linistesc incet, incet si sa intru in noul „normal” Stiu k lucrurile nu vor mai fi niciodata la fel, dar …..se poate si mai rau. Inteleg, in mare parte, prin ce treci, si tot ce pot sa fac este sa iti scriu aceste randuri. Sincer, nu cunosc o persoana mai ambitioasa si mai ….deschisa decat tine. In aceasta calatorie, mi am ales 4 stalpi de sustinere si chiar daca nu te cunosc personal, esti unul dintre ei. In acest moment mai am trei (tu, Gabi si Amalia) ….ma pot sprijini in 3 ….., asa k „keep the course”….. Iti doresc tot binele din lume ….
Atat m am priceput sa scriu …. poate trece timpul mai usor cand citesti una ….alta ….
Mari
Bună, Mari,
Îmi pare rău că ai trecut prin asta și sunt convins că ce numești tu 1% a fost, de fapt, 100% pentru tine.
Mă bucur tare că mi-ai scris și că așa am aflat că nu scriu degeaba sau doar pentru mine 🙂
Sunt onorat de nominalizarea ta și, dacă pot vreodată să te ajut, sunt aici.
Andi
Te urmaresc de mult pe fb, te admir tot de atunci si sunt alaturi cu gandul de drumul greu pe care mergi, tu si familia ta… Trec si eu cu mama de 1 an si jumatate prin calvarul si etapele chinului pe meleaguri oncologice, doar ca la noi nu a fost operabil, st 4 din prima, chimio, imuno, n studii citite, proces pt compensare, metastaze samd, pana acum cand suntem intr-o situatie urata, slabiciune si lipsa de volinta si speranta.
Esti foarte analitic, trebuie sa te asiguri ca nu ramane nici urma de celula anormala si ca al tau sistem imunitar va sti sa le dea in cap in viitor – cu siguranta trairile tale vor ajuta alti oameni care vor da poate cu ochii prima oara de greutatile peste care vor trece.. Sper sa te ajute si pe tine, cu siguranta iti vei aduce aminte de puterea pe care ai avut-o acum.
Am incercat mereu sa vad boala asta ca pe o simpla dereglare a masinariei fantastice cu care functionam, trebuie doar surubarit foarte specific si personalizat acolo unde are efect, uneoir insa e cam intuneric si pana sa iesim la lumina dureaza, din fericire cu un simplu control (ignorand teama de respingere/ admonestare din parte poate a unor medici) putem lua taurul de coarne din timp. Greu este, cred ca infernal uneori, iar presiunea asta de a nu te expune nici tu fata de ai tai care te vor tare – nici ei fata de tine – e cumplita, avem slabiciuni cu totii si experienta zero, poate insa daca ne inchinam la plecare dimineata ne vor iesi in caler doctori buni, asa cum am avut si noi parte, care iti vor confirma ca mergi pe calea cea mai buna in conditiile date.
Iti doresc odihna multa, liniste si incredere, ca sa-i dai corpului energia de a se repara si de a functiona normal mereu de acum inainte, Doamne.ajuta!
Mulțumesc, Maria, pentru cuvintele frumoase și sper ca prin ceea ce împărtășesc să ajut cât mai mulți oameni să gestioneze și să învingă boala asta…
Buna, Andi,
Nu scrii degeaba. Te citesc mereu si imi indrept rugaciunile si energia buna spre tine si familia ta. Asa ca scrie in continuare noaptea cand nu poti dormi sau oricand simti ca e prea greu. La fel ca pomii, cred ca si noi avem capacitatea sa trimitem energie buna si vindecatoare catre cei care au mai multa nevoie sa se insanatoseasca.
Imbratisari,
Oana