După bolile cardiovasculare, cancerul este a doua cauză a deceselor înregistrate în lume.
Cu toate că este pe locul al doilea, la mare distanță de afecțiunile cardiovasculare, despre cancer se vorbește mai mult și sperie mai mulți oameni.
În mod similar, impactul asupra sănătății mintale a pacienților rămâne subapreciat și, deseori, neabordat.
Cu toate că 25% dintre pacienții oncologici sunt diagnosticați cu depresie severă, și peste 50% cu depresie, anxietate sau tulburări de adaptare, public se vorbește aproape exclusiv despre tratamente, chimio și radioterapie, citostatice, studii clinice, răni și dizabilități fizice, pentru că acestea se văd; sunt palpabile; sunt ușor de identificat și de înțeles, atât de pacienți cât și de membrii familiei sau publicul larg.
Uităm, însă, de „cicatricile invizibile”, care sunt uneori chiar mai dureroase…
Oricine poate recunoaște, fizic, un pacient oncologic după lipsa părului capilar/facial sau după faptul că a slăbit atât de mult încât este o umbră care merge. O problemă majoră, însă, o reprezintă categoria, deloc mică, a pacienților oncologici cărora nu le-a căzut părul, sau care nu doar că nu au slăbit, dar chiar s-au îngrășat.
Depresia poate apărea încă de la primirea diagnosticului și poate persista mult timp după terminarea (chiar și) cu succes a tratamentului.
Riscul și teama de recidivă vor fi mereu prezente în viața și mintea pacienților cu cancer, chiar și în ale celor declarați vindecați.
Depresia are un impact negativ uriaș în ceea ce privește starea de spirit a pacienților, calitatea vieții, curajul, optimismul, dorința de a lupta, DE A CONTINUA TRATAMENTUL, de a își dori să trăiască.
Depresia, la fel ca și tratamentele citostatice, provoacă anhedonie – “incapacitatea de a resimți plăcerea în situații normale (ex. mâncare, miros, experiențe sexuale, interacțiune socială, etc.)”.
Activitățile care odată erau plăcute devin lipsite de sens, orice sport și preocupare de a aduce satisfacție nu mai au valoare pentru individul suferind. – Wikipedia
Vrea ca acest articol să fie un memento pentru cei care trec prin asta: nu sunteți singuri! 
Și pentru cei care îi au alături: înțelegerea și compasiunea voastră contează mai mult decât credeți. 
Ai mare dreptate, Andi. Despre suferinta emotionala a pacientilor, precum si a grupului lor de suport (familie, prieteni) se dicuta aproape nimic spre deloc… Pacientii ar trebui sprijiniti intr-un mod holist cand vine vorba de afectiuni oncologice si de boli cronice debilitante si/ sau incurabile. Din pacate cateodata am senzatia ca nu se face suficient efort nici macar pentru a fi tratata partea fiziologica a bolilor de care sufera, cu atat mai putin partea emotionala… Sper ca lucrurile sa se schimbe, dar imi e greu sa cred ca schimbarea va veni din sistem, mai probabil va porni tot de la cei care sufera si de la grupurile lor de sprijin, dupa o lupta crancena cu acest sistem nemilos si depasit…