Acum ceva timp am scris pe blog un articol cu titlul – curajul de a fi normal. Când l-am scris, aveam un anumit lucru în minte, iar titlul reflecta acea teorie. În ultimele 2-3 luni, însă, observ că, într-adevăr, românilor le este frică de normalitate, dar din alte motive.
Normalul este privit ca banal, plictisitor, ne-șmecher, ceva pentru conservatori, pentru fraieri. În mintea noastră, parcă numa’ proștii se poartă normal, că nu-s în stare să fie altfel. Mai șmecheri. Mai cu moț. Mai presus.
E normal să respectăm legile. Dar e aproape rușinos să o facem, când cei mai șmecheri și mai sus-puși le încalcă.
E normal să nu parcăm pe locurile pentru persoanele cu dizabilități, dar, dacă vrem să arătăm că nu e frică nici de paznici, nici de polițiști, parcăm pe ele. Măcar și pentru un timp scurt.
E normal să nu aruncăm gunoaie, chiștoace sau, mai rău, măști pe jos. Dar, dacă toată lumea o face, om fi noi mai proști?
E normal să ne respectăm reciproc și să ne protejăm unii pe alții, dar niște adrenalină, ceva înjurături exersate încă din copilărie și, eventual, o îmbrânceală, ne fac să ne simțim mai bărbați. Sau mai puternici. Sau mai dominante.
E normal să purtăm mască, atunci când înțelegem că ne protejează și pe noi dar și pe ceilalți. Atunci când înțelegem că este o obligație legală. Dar parcă e mai cool să nu o purtăm. Să nu fim oi. Să nu punem botu’ la ce zic specialiștii, când noi avem școala vieții și știm mai bine. Sunt mai interesanți cei care contestă regulile, autoritățile și îi sfidează pe alții, nu ca fraierii ăia care le respectă și se conformează.
Discuția asta nu este despre oameni deștepți vs. proști, despre civilizați vs. cocalari, despre unii vs. alții, noi vs. ei, ci despre de ce mama dracului avem nevoia asta cronică de a ne p!șa contra vântului și de a refuza orice evidență științifică, oricât de rău ne-ar face asta pe termen lung?
De ce ne e așa greu să ne comportăm normal? Să facem lucruri normale? De ce suntem mereu în căutarea senzaționalului, conflictului și a contradicției?
