Curajul de a fi normal

Ai nevoie de mult curaj pentru a încerca să fii normal, într-o lume superficială, cu excese de superioritate, precum cea în care trăim.

Cea mai bună mamă, cei mai cool părinți, cea mai mare casă, cel mai tare job, cel mai activ cetățean, cea mai frumoasă pisică… mă rog, ați prins ideea 🙂

Ne trăim viețile ca niște actori, în fața unei săli pline de oameni care au tot felul de pretenții de la noi, însă luminile din sală sunt aprinse și îi putem vedea pe toți: sprâncene ridicate, priviri dezaprobatoare, palme care apreciază și aplaudă, și ne este tot mai greu să ne facem partea, să nu ne ieșim din ritm, să nu uităm replicile și să fim noi înșine.

Ne calibrăm constant, fără pauză, în funcție de așteptările publicului și de nivelele la care suntem așteptați să ne ridicăm.

Cum ar fi oare dacă am stinge luminile din sală, dacă le-am cere tuturor să facă liniște și ne-am găsi curajul de a fi normali?

Dacă ne-am da măștile jos și ne-am găsi curajul de a fi noi înșine? De a fi cea mai bună versiune a noastră, fără exagerări superficiale și aspirații aberante.

Alfred Adler spune că „dacă trăiești cinstit, aici și acum, nu te vor mai preocupa aceste lucruri”. Nu vei mai auzi corul de bocitoare și nici grupurile de aplaudaci. Vei fi tu, cu tine, trăind viața ta și nu pe a celorlalți.

Viața nu are sens. Nu unul intrinsec. Fiecare dintre noi îi conferă propriul sens. Și atunci, cum ar putea ca sensul dat de mine vieții să fie identic cu al tău sau cu al oricui altcuiva?

Să luăm, de exemplu, nașterea unui copil: este un lucru minunat, extraordinat, plin de bucurie și speranță, corect?
Dar dacă pentru tine, nașterea unui copil înseamnă schimbarea completă a vieții, distrugerea echilibrului pe care îl aveai înainte, costuri pe care nu ți le permiți sau sacrificii pe care nu ești dispus să le faci? Parcă nu mai pare un eveniment tot așa de fericit precum este pentru mine, nu?

Revenind la sensul vieții, dacă tot am ajuns în profunzime, mi-ar plăcea să facem acest exercițiu și să ne amintim faptul că fiecare dintre noi dă sens propriei vieți. Cel mai la îndemână exercițiu este aprecierea lucrurilor și a vieții pe care le avem, fără a mai trage cu ochiul la viețile aparent mai pline, mai bogate, mai interesante, mai SIMPLE, ale altora 🙂

Într-o lume superficială și exagerată e ciudat să fii normal. Poți părea, cu ușurință, un inferior, un inadaptat. Dar dacă am fi mai mulți normali? Ar avea șanse lumea să devină mai normală?

Curajul de a fi normal, de a fi tu însuți, vine din acceptarea și aprecierea de sine. Suntem oameni, suntem perfectibili, și e normal să fim normali.
Normal nu este inferior. Normal este fix ce trebuie, mai ales în lumea asta nebună… ❤️