Am simțit că poza asta îmi vorbește cumva, nu de când am făcut-o, ci după ce am editat-o, dar nu am reușit să-mi dau seama ce-mi spune.

Nici acum nu mi-e foarte clar, dar am un gând care mi se pare că se potrivește bine cu ea. Știu că viața se termină, la un moment dat, pentru toți. Nimeni nu scapă viu din ea. Nu prea depinde de noi când și cum se întâmplă asta, dar depinde de noi să facem tot ce ne stă în putință pentru a întârzia cât mai mult momentul ăsta.

Eu sunt foarte subiectiv acum și, evident, marcat de cancerul cu care mă lupt de atâta timp, așa că tot despre el vreau să reamintesc tuturor, din când în când.

Cancerul are prostul obicei să-și ducă toate „gazdele” în punctul în care li se spune:
– Din păcate, a revenit din nou și, de data asta, nu se mai poate face nimic…

Dar tot el, acum, în vremurile noastre, este perfect vindecabil, dacă este depistat la timp. Știu, din statisticile Facebook, că majoritatea celor care mă urmăriți aveți (doar 😄) 30+, dar mai știu că niciodată nu este prea devreme să îți asculți corpul și să nu ignori semnele pe care ți le transmite.

Un nodul ciudat pe sân, o pată de sânge pe hârtia igienică, dureri constante de abdomen sau senzație de extenuare, o aparentă anemie – toate pot fi alarme false dar și semnale de alarmă pentru un cancer aflat la început, când poate fi tratat și vindecat definitiv.

E mult mai ușor să previi decât să (încerci să) tratezi, chiar dacă rutina, lipsa timpului sau a banilor, ori gândul că „Mie nu mi se poate întâmpla” ne fac să ignorăm simptomele timpurii.

Nu vă puteți imagina de câte ori pe zi îmi doresc acum să pot da timpul înapoi și să fi depistat boala asta mai devreme.
Să îmi fi spus cineva ceva despre asta. Sau, dacă mi-a spus, să fi ascultat.
Dar știu că nu pot face asta, așa că fac ce pot: sper, cred, tratez și scriu, în speranța că asta îmi va face bine și mie, și altora.

Vă îmbrățișez 🤗