Sunt mai bine azi, pentru prima oară după câteva zile, și vă mulțumesc mult pentru mesaje și pentru gânduri 🤗

Contează enorm să ai familie și prieteni pe care să te poți baza, care să te ajute în momentele grele sau care doar să te facă să râzi în momentele în care singurul lucru suportabil pare să fie izolarea. Din păcate, tot ăsta este și cel mai scurt și rapid drum spre depresie și spre pierdera dorinței de a mai lupta. Mi s-a întâmplat de câteva ori deja și e un sentiment tare urât și periculos.

Am realizat în perioada asta că, deși suntem oameni buni și săritori, parcă o facem doar la nevoie și mai mult pentru alții. Ar fi minunat să facem asta mai des, inclusiv când suntem sănătoși. Cu toții avem nevoie de prieteni, de liniște, de bucurie, de ajutor. Și cu toții avem nevoie să primim, nu doar să oferim. Chiar dacă nu avem exercițiul de a face sau a recunoaște asta.

Luni a trebuit să ajung la spital dar eram mult prea slăbit ca să conduc sau să iau un taxi și atunci am avut un prieten alături. Dar nu m-aș fi gândit niciodată să-i cer asta, dacă nu mă simțeam atât de rău. Sau să mă ofer să fac asta pentru el, dacă n-ar fi fost în situația mea, ci doar ar fi preferat să fie dus de un prieten, cu care să mai schimbe o vorbă sau starea de spirit 🙁

La spital am avut și una dintre cele mai traumatizante experiențe din viața mea cu un medic, despre care voi povesti la un moment dat. Dar tot acolo am stat de vorbă cu medicul meu care m-a ajutat să înțeleg ce tocmai mi se întâmplase și, cu răbdare și profesionalism, într-o zi plină de pacienți la Oncologie, să mă asigure că avem soluții. Avem. Noi, „echipa” medic – pacient. Și am plecat de acolo tot cu picioarele tremurând, dar cu o stare de spirit mai bună.

Am poftit la niște roșii de țară și o prietenă mi-a adus de la părinți un pachet cu bunătăți cum n-am mâncat în viața mea. Și m-am gândit cum ar fi să facem asta mai des, fără să fim bolnavi. Eu m-am bucurat până la lacrimi atunci și sentimentul ăsta minunat îl doresc tuturor, măcar din când în când. Și ni-l putem oferi atât de ușor, cu gesturi de bunătate necondiționată, care, de cele mai multe ori, nici nu costă aproape nimic.

Astăzi m-am simțit mai bine, fizic, dar emoțional eram tare jos… Și atunci m-a sunat un prieten, ca să vadă ce fac. Și am vorbit vreo 30 de minute. M-a ascultat, l-am ascultat, mi-a dat un sfat, i-am făcut o recomandare, și la final mi-a spus:

– Mă, știi că ai altă voce acum? 🙂

Nu știam, dar așa mă simțeam. Uitasem pentru jumătate de oră de dureri și de frici, de număratul zilelor până la următoarea cură de chimioterapie și de toate lucrurile pe care nu le mai pot face acum. Mă simțeam bine!

După el m-a sunat un alt prieten și am ajuns din nou să râd, într-o zi în care asta nu părea să fie posibil. Apoi, nu știu cum, durerile s-au mai atenuat, greața s-a ameliorat, și, pentru prima oară în ultima săptămână, am reușit să termin aproape o porție întreagă de mâncare.

Și de atunci mă tot gândesc cum ar fi să ne scriem, să ne sunăm mai des, așa, de control, și să ne mai facem unul pe altul să râdem sau să uităm de greutățile zilnice, fără să fim grav bolnavi. Doar pentru că suntem oameni și pentru că avem cu toții nevoie unii de alții nu doar la greu, ci și la bine. Și e minunat să ne fie bine! Și merităm asta, fiecare dintre noi! Fără vreun motiv anume ❤️

Photo by Riccardo