Am descoperit Cluj-Napoca în 2006, când aveam vreo 23 de ani. Am ajuns acolo prima oară într-o deplasare de serviciu, cu mașina. Pe la prânz eram în trafic, în Piața Avram Iancu, a treia mașină la semafor. Se face verde și claxonez aproape instant. Nu se întâmplă nimic. Nimeni nu pleacă de pe loc, nimeni nu mai claxonează, nimeni nu mă înjură.
Mă uit în jur și am senzația că timpul s-a oprit în loc și toți șoferii din jurul meu, clujeni sau nu, se uită la mine cu milă – Uite-l, mă, săracu’… Atâta poate, atâta face. No…
Aceea a fost și ultima oară când am mai claxonat la semafor în Cluj.
De la finalul lui 2013 și până în vara lui 2016 am avut la Cluj un proiect superb, care a presupus, cu mici pauze, să merg acolo câte două săptămâni pe lună.
Am stat la mai multe hoteluri dar două mi-au intrat la inimă și, poate deloc întâmplător, erau și cele mai apropiate de biroul de acolo, la distanță de mers pe jos. Primul – Capitolina City Chic Hotel, iar al doilea – Lol Et Lola Hotel.
Ambele au 3*, însă au condiții și atmosferă pe care nu le-am găsit la cele de 4* la care am stat. Iar oamenii, cu care interacționam zilnic, sunt minunați – prietenoși, respectuoși, calzi, săritori, empatici. De unii dintre ei mi s-a făcut dor acum, în timp ce scriu 🙂
În cei 3 ani am zburat de zeci de ori pe ruta București-Cluj cu Tarom și cred că pot să număr pe degete cursele care nu au avut întârzieri. 30-60-90 de minute de așteptare în plus deveniseră o obișnuință, deja, însă în februarie 2016 Tarom s-a depășit pe sine, cu 4 ore întârziere.
Era vineri după-amiază, fusese o săptămână foarte grea și simțeam că nu pot, fizic, să rezist atât timp în aeroport. Așa că am sunat la Capitolina, de unde mă decazasem dimineață, le-am explicat situația și i-am întrebat dacă au o cameră disponibilă pentru 3 ore. Răspunsul a fost, firește, pozitiv.
M-am dus la hotel, m-am schimbat, am făcut un duș, am mâncat ceva și m-am întins în pat. A fost minunat, după o zi încărcată. La plecare, m-am dus să achit, iar consilierul de la recepție zâmbește și spune:
– Nu aveți nimic de plată.
– Cum nimic? Am ocupat camera 3 ore. Am folosit baia, dușul, patul, prosoapele… A, si am folosit si buretele cu silicon pentru pantofi :))
L-am sunat pe managerul hotelului și credem că neplăcerile provocate de întarzierea avionului au fost suficient de mari și ne pare foarte rău pentru asta. Ne-a făcut plăcere să vă găzduim fără nici un cost. Ne sunteți client. Zbor plăcut și vă mai așteptăm pe la noi!
Într-o altă vineri dimineață plec spre birou, în costum, cu tot cu bagaje, fără umbrelă, pe o ploaie torențială. Capitolina este la 650m de biroul din Cluj.
Recepționista de la hotel insistă să iau un taxi, dar mie mi-e jenă, pe distanța aia. Într-un final cedez și vine mașina.
– Bună ziua, trebuie să merg doar până pe Moților. Știu că e foarte aproape, îmi cer scuze, dar îmbrăcat așa, cu bagaje și fără umbrelă e mai greu să ajung pe jos…
– No, da’ cum să vă cereți scuze? Păi, ce, mergeți unde vreau eu sau unde aveți nevoie?
– Păi, na… Mă gândesc că probabil ați venit de la o distanță mai mare doar cât să mă treceți pe mine strada…
– Mno, nu-i bai. După cursa asta probabil că urmează una mai lungă. Se compensează și oricum nu-i problemă.
Când am ajuns, deși ploua, s-a dat jos și m-a ajutat cu bagajele, apoi a insistat să mă ajute cu ele până la clădire, dar de data asta am reușit să-l conving să renunțe.
În toți acești ani am mers doar cu taxiul în Cluj sau cu colegii mei de acolo. Au fost, probabil, sute de curse. Nu am avut nici măcar un singur incident cu vreun taximetrist. Nici măcar unul. Ba, dimpotrivă.
La restaurante au mai fost mici incidente, dar niciodată nu s-a lăsat cu scandal. Întotdeauna s-a rezolvat amiabil, fie cu scăderea de pe notă a produsului cu probleme, fie cu înlocuire, fie cu compensare într-o formă sau alta.
Aici sunt mai multe restaurante pe care le pot recomanda – Bricks – are o terasă foarte faină, pe malul Someșului, Roata – autentic românesc, Baracca – internațional, Indigo – indian, Livada – foarte intim – dar cel mai drag mie este Maimuța Plângătoare (serus, Radu) 🙂
Maimuța este genul de restaurant în care nu prea e nevoie să te uiți pe meniu, mai ales dacă este Radu acolo. Orice ți-ar servi o să-ți placă. Iar meniul zilei este întotdeauna surprinzător. În cazul meu așa a fost, de fiecare dată.
Cluj-Napoca este un oraș definit de oamenii din el, ca toate orașele. Doar că, trăind în București de peste 18 ani, Clujul mi se pare un oraș din altă țară. Este un oraș care se aseamănă mult cu Viena și unul dintre cele două în care, dacă aș putea, m-aș muta mâine.
Tu unde te-ai muta, dacă ai vrea să faci o schimbare?
