Ziua de luni a început lejer, cu primirea călduroasă, ca de obicei, a echipei medicale de la Ponderas ❤️, și cu mici sincope ale sistemului medical cu care m-am obișnuit deja 🤷, și pe care știu să le gestionez.
Așa cum m-a învățat dirigintele meu din liceu, dl. prof. Roibu, ori o dăm la pace, ori o dăm la coaste. Cumva o rezolvăm. Nu se poate altfel. ✌️/👊
Mi-au luat sânge, am așteptat rezultatul analizelor care îmi permit sau nu să fac runda de chimioterapie, mi s-a montat perfuzia în camera de citostatice, implantată în piept, și a început pregătirea – hidratarea premergătoare administrării citostaticelor.
Când s-a terminat prima parte, mi-au montat o altă perfuzie cu o pompă care urmează să-mi picture citostatice în corp timp de 48-50h, și m-am pregătit de externare, cu ea la brâu, într-o borsetă de alergare, pe care oricum nu o mai folosesc la alergare pentru că… FMM cancer. 🏃
Tot luni, în prima zi de chimio, pe după-amiază/seară începe să-mi dispară și culoarea din obraji, să mi se accentueze cearcănele și să am o figură alb-cadaverică. Uneori asta se întâmplă când încă sunt la spital, de mă și sperii singur de mine 🙂
Am plecat după-amiază de la spital, într-o formă de zile mari – mulțumită hidratării și faptului că citostaticele nu începuseră încă să-și facă efectele negative.
Am ajuns acasă, am mâncat, și o oră mai târziu a început distracția, cu o ușoară amețeală. Apoi a continuat cu balonare, disconfort abdominal și ușoară greață, care nu cedează nici la cele mai puternice antiemetice.
Două-trei ore mai târziu a apărut oboseala, care a evoluat repede către epuizare, cu micro-episoade de tăiat-filmu’, pierderea atenției și a concentrării.
Acum sunt deja în pat de vreo oră şi abia îmi mai țin ochii deschiși. Dar, când vine inspirația, scrii, nu te culci. #aiae
Marți mă așteaptă o zi cu senzații amestecate. Mi-e rău când ar trebui să-mi fie bine, și invers, fără să știu care sunt acele minute/ore bune/rele. Vin când vor, dispar când vor. Dar #rezist.
A treia zi de obicei apare diareea sau constipația – nu știu niciodată ce va fi, şi durerile mai accentuate de stomac, plus epuizare, amețeală pierderea concentrării/atenției, pentru scurte perioade de timp.
Dar a treia zi este și cea mai bună, pentru că merg la spital cu pompa goală. Mi-o scot și îmi mai bagă o tură de hidratare. 💪
Sunt șanse să plec conducând de acolo. Sau să „leșin” pe un scaun și să o sun pe Alina sau pe un/o prieten/ă să vină să mă ia.
Acum ceva timp am plecat cu un Uber, da’ mi s-a rupt filmu’ în mașină și de atunci nu mai fac d-astea.
Joi e tot ciudat. Când bine, când rău, habar nu am cum o să fie.
Vineri e în general mai rău. Dar acum am stabilit cu dr. Ștefania Toma că mă duc la spital pentru o hidratare suplimentară, indiferent că mi-e rău sau bine. Vedem dacă și cât mă va ajuta.
Sâmbătă e rău tare. Epuizarea este extremă, slăbiciunea de asemenea. Adorm brusc, uneori stând în fund, dar mare parte din zi o petrec în pat, pe întuneric. Nu am forță nici să văd în filmul sau să stau pe telefon, ori să vorbesc. Mă dau jos din pat doar pentru mers la toaletă (din fericire, că mă sperie tare perspectiva scutecele pentru adulți) sau ca să mănânc. Apoi pic iar, ca un pui de găină de-o zi.
Duminică e rău spre binișor, ceea ce e ok, față de foarte-răul de sâmbătă, dar aproape niciodată la fel. Uneori e mai mult bine și pot să ies cu prietenii sau să stau cu copiii, alteori e mai mult rău și reiau programul de sâmbătă, în strigătele dezaprobatoare ale Alinei, care ar vrea să trag de mine, să stau la aer, să fac mișcare. Dar nu pot. Sau nu vreau. Sau ambele.
Nu știu, pentru că în a doua jumătate a săptămânii se accentuează și simptomele depresive. Deși nu am un diagnostic ferm de depresie, am manifestări depresive, când și când, la fel de intense ca cei care se luptă cu asta zi de zi, cu toate că iau și tratament adjuvant.
De luni începe o nouă săptămână, efectele secundare se duc, iar eu încep să mă simt iar ca un om normal. Singura problemă este că mai am 6 zile și o iau de la capăt. Iar asta este (încă) o formă de tortură psihică, căreia îi fac cu greu față, chiar și cu ajutorul nu a unuia, ci a doi psihoterapeuți extraordinari 🙏
În ultimele luni am evitat să mai scriu public despre partea asta nasoală, grea, întunecată, însă îmi dau seama cât de mulți pacienți experimentează aceleași lucruri – mulți mult mai rele – și nu sunt înțeleși, nu sunt susținuți suficient, iar uneori se duc, prematur 🙁
M-a dat peste cap moartea recentă neașteptată a amicei mele, Anastasia, despre care nu voiam inițial să scriu. Dar nu am mai apucat să vorbim în ultima lună, iar în urmă cu două săptămâni a plecat, în liniște, cu demnitate, fără ca eu și mulți alți cunoscuți, apropiați, sau oameni care o urmăreau online, să știm 🙁
Făceam chimio cam în același timp. Se chinuia cu efectele secundare mai tare decât mine, dar nu se văita, aproape deloc. Se înconjura de flori, de soare, și de prietene bune, și zâmbea mereu. Nu de puține ori m-a încurajat când îmi era rău, deși ei îi era și mai rău.
Eu nu o voi uita niciodată. Nici pe Silvia. Nici pe Cezara. Nici pe Vlad. Nici pe George. Nici pe Irina. Nici pe Alexandru. Și nici pe cei pe care i-am cunoscut doar online și am făcut tot ce am putut și am știut să îi ajut.
Și mă gândesc din ce în ce mai des că mi-ar plăcea să nu fiu uitat foarte repede, când va veni vremea să mă reîntâlnesc cu ei.
Se spune că este nevoie de un sat întreg să crești un copil, dar este nevoie de o comunitate mult mai mare pentru a putea lupta cu (și invinge) cancerul.
Dacă aveți pacienți oncologici sau cu alte boli grave în familie, în cercul de prieteni, printre colegi, sau pur și simplu cunoscuți din online, încercați să le fiți alături, așa cât puteți și atât cât știți, dar nu îi lăsați să lupte singuri. Să îi doboare depresia, înaintea cancerului.
Și nu uitați de ei, pentru că veți ajunge să plângeți, ca mine, când va fi prea târziu, pentru că nu ați apucat să vă luați rămas bun… 🖤
––––––––
Miercuri, 16 octombrie, între 16:00 și 19:30, în Parcul Cișmigiu din București, medici extraordinari și terapeuți minunați vă așteaptă pe Canapeaua Roz, pentru a discuta despre cancerul de sân 🎗️
„el nu alege. TU, DA!” 🌸
#canapeauaroz #elNUalegetuDA #asociatiaroz #asociatiaimpreunapentruviata
