De ceva timp am făcut o obsesie pentru zâmbet, voie bună, bucuria vieții & sh!t. Nu vă gândiți că așa sunt eu sau că îmi iese. Am doar obsesia.

Uneori chiar mă surprind certând oamenii triști sau care nu zâmbesc, pe stradă, în magazine, în trafic, că nu se bucură de viață. Ba cu voce tare – pe ai mei, ba în gând – pe străini.

Așa am făcut și azi, când toți cei 5 oameni dintr-o Corsa care a oprit lângă mine în trafic erau posomorâți, la 7 dimineața. Și bombăneam, în gând, că ce fraieri sunt, că dacă își încep ziua cu atitudinea asta, așa o să le fie mare parte din zi, dacă nu chiar toată.

M-am și uitat, dezaprobator, spre ei, dar nu au schițat niciun gest.
„Aia e”, mi-am zis. Nu putem fi toți fericiți, bucuroși și recunoscători. Pierderea lor.

Au plecat înaintea mea de la semafor și atunci am văzut, în spate, la lunetă, o grămadă de flori și o panglică pe care se vedea doar parțial mesajul – NU TE VOM UITA…

Am scris asta aici ca să-mi aduc mereu aminte că e bine să încerci să fii fericit dar e de c@cat să judeci, să presupui și să crezi că știi tu mai bine și pentru alții.

Image by wayhomestudio on Freepik