Poza asta mi-a apărut prima când am căutat “cancer” și inițial am trecut peste ea, căutând ceva mai sugestiv pentru cancer de colon sau cancer, ca afecțiune. Dar apoi am revenit, fiindcă mi-am dat seama că este perfectă pentru a ilustra relația noastră, a tuturor, cu cancerul – boala. (Cancer – zodia rac, în limba engleză)

Când aude “cancer”, un om bolnav, vede suferință, moarte, durere, operații, perfuzii. Când îi spui același cuvânt unui om sănătos, acesta își imaginează o boală despre care a auzit că ar fi gravă, pe care doar cei mai puțini norocoși o fac, și oricum lui/ei nu i se poate întâmpla niciodată. Mai ales dacă acel om sănătos este tânăr.

Cancerul de colon este pe locul #2, atât ca incidență, cât și ca mortalitate, atât la femei, cât și la bărbați. Pe locul #1 sunt cancerele de sân – la femei, respectiv plămâni – la bărbați.

Cu toate astea, este vindecabil, dacă este depistat la timp.

În medicină, tradițional, cancerul este boala celor peste 60 de ani. Sau, mai bine spus, era, până acum câțiva ani, când incidența la tineri a crescut foarte mult. Încă nu se cunosc suficiente lucruri despre cancer încât să putem vorbi de un tratament universal sau de evitarea acestei boli, iar acesta este motivul principal pentru care prevenția este un lucru esențial, indiferent de vârstă, și o să vă explic de ce.

75% dintre cancerele de colon sunt depistate la oameni care nu au factori de risc cunoscuți

În momentul diagnosticării mele cu cancer de colon, la 36 de ani, m-am speriat și am cerut nu doar o a doua opinie medicală, ci am ajuns la șase opinii medicale diferite. Una dintre ele, foarte importantă pentru mine, a venit de la un medic de care îmi place foarte tare – dr. Andrei Ungureanu, de la Cluj. O să recunoașteți, cu ușurință, stilul ardelenesc 🙂

– Mă, ce plm cauți tu la mine?
– Păi… și eu, ca tot omu’… Cu cancer… 🙂
– Păi, bă, tu ești mai mic decât mine cu 2 ani! Asta e boală de +60 ani
Hai, stai jos, să vedem cum îi dăm de cap…

Pus în fața unui astfel de diagnostic, nu mă gândeam atât de mult la mine, cât la soție și, mai ales, la cele două fetițe. Așa că, printre primele întrebări pe care le-am adresat medicilor a fost – cum e cu ereditatea? Care este riscul ca această boală să îmi afecteze copiii în viitor? Răspunsul nu m-a bucurat deloc, trebuie să recunosc…

Dacă pacientul oncologic are peste 50 de ani, probabilitatea ca și copiii lui să aibă de-a face cu boala asta, ereditar, este relativ mică.
Însă, dacă are sub 50 de ani, atunci riscul pentru descendenți crește, semnificativ. Sigur, asta nu înseamnă că vor face 100% cancer, însă, spre deosebire de alți tineri de vârsta lor, vor avea niște lucruri în plus de făcut și de care să se îngrijoreze.

Preventiv, din punct de vedere medical, este indicat ca toată lumea să aibă o conduită bună în ceea ce privește sănătatea: un set de analize anual, un control atunci când simțim că ceva este în neregulă și alte investigații specifice sexului și vârstei fiecărui om în parte.

Colonoscopia este esențială în depistarea precoce a cancerului de colon și nu poate fi înlocuită de nimic – nici de analize, nici de ecografie, nici de tomografie, nici chiar de colonoscopia virtuală. Voi scrie un articol separat despre colonoscopie, pentru că merită, și este vitală.

Tot preventiv, este indicat ca fiecare om, indiferent de sex, să facă o colonoscopie după vârsta de 50 de ani. Apoi, una la fiecare 10 ani, dacă totul este în regulă.

În cazul descendenților pacienților cu cancer de colon, cum sunt fetițele mele – din păcate – este recomandat să facă prima colonoscopie preventivă cu 10 ani mai devreme decât vârsta la care a fost depistat ascendentul lor. În cazul nostru – la 26 de ani. Nu e tocmai vârsta la care să îți pese de cancer, nu?

Există o serie de teste și investigații, de la analize uzuale la teste genetice, de la colonoscopie la CT și RMN, cu care nu e nevoie să ne încărcăm memoria. Medicii știu ce trebuie să ne recomande. Responsabilitatea noastră, însă, este să ne ascultăm corpul. Să nu ignorăm semnalele pe care ni le transmite, indiferent cât de puțin importante ni se par, și să mergem periodic la medic. Măcar și pentru a afla că suntem sănătoși.

Ce ar trebui să facă cei care au o predispoziție genetică, ereditară, spre a se îmbolnăvi de cancer de colon, pentru a preîntâmpina boala?

Câteva lucruri simple, majoritatea aplicându-se tuturor, nu doar celor predispuși, din punct de vedere genetic și care pot fi rezumate, simplu, la un stil de viață sănătos și cât mai echilibrat:

  • nu vegetarian, nu carnivor – câte puțin din toate. Veganismul nu poate preveni cancerul, așa cum consumul de carne nu îl poate induce direct. Între o dietă cu legume și una cu carne, clar cea cu fructe și legume este mai indicată, dar nu exclusiv. Omul are nevoie și de proteinele și nutrienții din carne, inclusiv din cea roșie
  • să reducă aportul de:
    • carne roșie – în special vită
    • carne procesată – mezeluri cu conservanți și tot felul de aditivi, care au termene de valabilitate de săptămâni sau chiar luni de zile
    • mâncăruri procesate insustrial – în special fast-food
  • să consume mai multă carne albă, cu accent pe pește
  • să evite supraponderabilitatea și obezitatea – cancerul iubește grăsimea (eu aveam 93kg la 1,80m, înainte de operație)
  • mișcare fizică – 20 minute de mers sau 10 minute de alergat zilnic
  • fumatul este unul dintre cei mai direcți factori cancerigeni, demonstrat deja științific
  • excesul de alcool, de asemenea
  • dietele bogate în fibre vegetale par să facă minuni, atât în prevenția apariției cancerului de colon, cât și în dieta post-cancer
  • să încerce să aibă scaune regulat. Ideal – zilnic. Fără ajutorul laxativelor, ci doar datorită alimentației

Sunt, însă, și câteva lucruri pe care nu le poți controla: vârsta, apariția polipilor și moștenirea genetică.

Polipii sunt formațiuni care pot apărea în colon, inițial ca niște mici umflături absolut inocente, însă aceștia sunt principala cauză a apariției cancerului de colon. Polipii sunt foarte ușor vizibili la colonoscopie și foarte ușor de îndepărtat, în timpul acesteia.
În principiu, regula este că, dacă medicul a văzut un polip, îl scoate, nu îl lasă acolo, chiar dacă poate părea inofensiv. De asemenea, toți polipii ar trebui biopsiați, chiar dacă “arată” sau “par” benigni.

În cazul meu, medicul care mi-a făcut colonoscopia, dr. Ahmed Mohssen, a găsit doi polipi în colon, la distanță unul de celălalt. Unul avea aspect vizual clar malign, deci i-a fost clar că va trebui scos chirurgical, așa că l-a lăsat acolo. Celălalt i-a părut benign, așa că l-a lăsat și pe acela acolo. I-a biopsiat pe amândoi și s-a devedit că a crezut corect – unul era malign, celălalt benign.

Așa am crezut și eu, până când am mai cerut o opinie medicală. Apoi încă una. Și ambii medici mi-au spus despre acea regulă de bază – toți polipii trebuie scoși, mai ales dacă unul pare malign, ca să fii sigur.

Pentru că pe al doilea nu l-a scos, la o lună după operație, dr. Gerald Filip a trebuit să îmi facă o a doua colonoscopie, pentru a-mi scoate cel de-al doilea polip, care ar fi putut fi scos din prima, fără să mă mai chinuie încă o dată.

Formele incipiente de cancer de colon nu dau simptome vizibile. De aceea este importantă monitorizarea permanentă a stării de sănătate.

Sunt 4 stadii ale cancerului, în funcție de evoluția și răspândirea lui în corp. Rata de supraviețuire la 5 ani (pentru că după un astfel de diagnostic așa se măsoară speranța de viață) este de 90%, dacă este depistat și tratat în stadiul 1 și scade spre 15% dacă ajunge în stadiul 4, cu metastaze și la alte organe.

Eu am aflat de el când deja era în stadiul 3B. Foarte târziu dar încă operabil, spre norocul meu.
Simptomele mele au fost unele pe care probabil foarte mulți oameni sănătoși le au: oboseală, scaune moi, dureri ocazionale de stomac, stare generală proastă uneori.
Sunt lucruri care la +35, cu doi copii, un serviciu solicitant, implicare în multe cauze civice și stres aproape non-stop, par absolut normale și ușor de ignorat.

Nu vă panicați. Nu suntem cu toții bolnavi sau suspecți de cancer de colon. Dar nici nu ignorați, cu încăpățânare, semnele pe care vi le transmite corpul.

Primul pas este un consult la medic de familie, generalist, internist sau gastroenterolog, în funcție de simptome. Apoi un set uzual de analize de sânge – hemoleucograma cea uzuală și, de cele mai multe ori, gratuită, le poate da informații importante medicilor. Urmează analize din scaun. Abia după aceea se ajunge la ecografie și/sau colonoscopie, dacă există o indicație medicală pentru asta.

În cazul persoanelor cu risc ridicat de cancer colorectal, testul imunochimic fecal (FIT) reprezintă, deasemenea, un instrument de diagnostic foarte precis pe care îl pot folosi.
Aici intră persoanele peste 60 de ani, descendenții pacienților cu cancer de colon, persoanele care suferă de obezitate și cei care fac exces de alcool și/sau tutun.

Odată aflat diagnosticul de cancer, următorul pas este să ajungi la un chirurg și la un oncolog. Ideal este ca aceștia să lucreze împreună, mai ales că un pacient cu cancer de colon are nevoie de o echipă multidisciplinară de medici: chirurg, oncolog, nutriționist, ecografist, colonoscopist, dermatolog, internist, gastroenterlog, psiholog.

Voi povesti pe larg, într-un alt articol, experiența mea oncologică și de ce am făcut chimioterapia în România, sub supravegherea dr. Mircea Gongu, tot la Ponderas, unde m-a operat dr. Gerald Filip.

Un supraviețuitor de cancer nu se mai gândește la speranța medie de viață, ca un om normal, ci trăiește din apoape în aproape. Primul an, apoi din 2 în 2 ani, din 5 în 5 ani, și tot așa.
În tot acest timp face monitorizări permanente – analize, CT, colonoscopie – la 6 luni, apoi la 12 luni, la 2 ani ș.a.m.d. și speră să nu mai revină cancerul sau să nu apară o altă formă. Supraviețuitorii de cancer sunt mai susceptibili apariției unei recidive sau a unei alte forme de cancer decât cei care nu au suferit de boala asta.

Dacă medical să spunem că lucrurile sunt cumva acoperite, avem statistici, avem pronosticuri, avem procente, din punct de vedere emoțional un supraviețuitor de cancer își trăiește viața după cu totul alte standarde, alte reguli și cu alte perspective decât înainte.

Nu insist aici, că nu vreau să pară că cerșesc simpatie sau afecțiune pentru mine, dar este foarte important să știți, dacă aveți în jurul vostru supraviețuitori de cancer, că viața pentru ei este mult mai fragilă și lucrurile cu care trăiesc în suflet erodează mult pe interior, chiar dacă nu se vede în exterior.
Întrebați-i din când în când ce fac. Cum se simt. Ajutați-i să-și regăsească forța și curajul de a merge mai departe și de a se reintegra în ceea ce, până acum, li se părea normal.

În cazul meu, cuvântul cheie a fost, mereu, “dar”:
– E operabil, DAR trebuie să te operez urgent
– Am făcut operația laparoscopic, DAR a trebuit să facem și o tăietură de 8cm
– Am extirpat tumora, DAR a trebuit să tăiem și 30cm din colon
– Nu sunt metastaze la alte organe, DAR a metastazat totuși un ganglion (d-aia trebuie depistat la timp!)
– Ai scăpat de cancer acum, DAR poate să reapară și ești mai predispus să faci și alte forme de cancer, din păcate. Continuă monitorizarea periodică.

Am scris articolul ăsta, DAR am rugat-o și pe soția mea să-l citească, înainte să-l public. L-a citit, m-a ajutat să-l îmbunătățesc, DAR mi-e greu să-mi imaginez ce este în sufletul ei acum, retrăind momentele de acum un an și citind ce am scris mai sus despre fetițele noastre.

Mai sunt “dar”-uri, dar deja mi-e greu să le scriu și să le retrăiesc. Acum încerc să duc o viață normală, dar…