Eram un om în general sănătos, înainte de cancer. Niciodată grav bolnav. Dimpotrivă – solid, puternic, donator recurent de sânge. Deh, copil crescut la țară, în timpuri mai bune.

Am fost mulți ani alături de oameni în momente extrem de grele, de la accidente grave, la cancer și chiar moarte și credeam că nu mă mai poate speria nimic.
Nimic în afară de un diagnostic propriu atât de grav, urma să aflu, la 36 de ani.

Toți prietenii și apropiații cu care am vorbit – tremurând de frică – în primele zile, mi-au spus să plec din țară pentru a mă trata. Să nu iau în calcul varianta de a mă trata aici.

Sunt prea tânăr ca să risc. Am doi copii mici, pentru care niciun sacrificiu nu este prea mic, nici un risc nu este acceptabil. Vorbim despre cancer!

Dar nu am avut timp. Forma de cancer de colon pe care am avut-o a fost una extrem de agresivă, cu o evoluție galopantă. Aveam nevoie de operație urgent și apoi de o chimioterapie la fel de agresivă, la maxim 4 săptămâni de la operație. Totul a fost pe repede-înainte.

Prietena mea, Simona, mi-a spus să-l sun pe dr. Gerald Filip

Îl găsești la Ponderas Academic Hospital. Este cea mai bună opțiune pentru tine acum. Îl cunosc personal, l-a operat și pe tata și pe cel mic al meu. Du-te la el!

Prima consultație a fost scurtă și bruscă, fără prea multe introduceri.
Dr. Filip mai avusese pacienți cu probleme similare. La fel de speriați. Știa la ce să se aștepte.

– Nu trebuie să te sperii, dar este necesar să te operez urgent.
– Urgent?!?
– Bine, nu mâine, relaxează-te 🙂
– Pffff…
– Mai putem aștepta câteva zile, cel mult. Dar stai liniștit, totul va fi bine.

Tot atunci am aflat că la Ponderas au ceva ce se numește Tumor Board. O comisie multidisciplinară de specialiști, care se întrunește săptămânal, și în care discută toate cazurile oncologice. Deși avusesem contact cu un singur medic, mă simțeam mai în siguranță, având informația asta.

Pe 3 iunie 2019, în dimineața zilei operației, îi impresionam pe toți cei din jurul meu cu tăria de caracter. Pe toți, mai puțin pe dr. Filip:
– Arăți bine, îmi spune cu voce tare. Apoi, mai încet:
– Vrei ceva ca să te mai liniștească puțin?
– Uhum…
– Dă-i juma’ de Xanax, îi spune asistentei. O să fie ok, man. Mai e puțin.

Și așa a fost. Am intrat în sală tremurând de frică și m-au adormit în mai puțin de 30 de secunde. Nu m-au lăsat să inspectez vizual sala de operații, și orice altceva îmi mai planificasem de acasă să văd și care m-ar fi înspăimântat îngrozitor.

M-am trezit din anestezie, 6 ore mai târziu, extrem de fericit. Mă simțeam perfect. Nu puteam vorbi – eram intubat – dar nu știam asta atunci. Nu mă durea nimic și zâmbeam tâmp. Bolboroseam câte ceva, încercând să fac glume.
Eram plin de fire și tuburi dar medicamentele pe care mi le dăduseră făceau ca toate astea să pară o joacă.

A doua zi n-a mai fost așa roz, dar schema de tratament pe care o aveam a ținut durerile sub control.
M-am bucurat când doctorul a venit la vizită. Nu m-am mai bucurat când, la câteva ore de la operație, m-a pus să mă dau jos din pat. Era mai bine la orizontală, cu dureri minime.

După-amiază a venit din nou și m-a pus să mă plimb prin spital, cu perfuziile și trei tuburi de dren după mine. M-a enervat dar i-am mulțumit mai târziu, când am fost gata de externare cu o zi mai devreme.

Restricțiile alimentare pre-operatorii, post-operatorii și oncologice au fost crunte în primele luni. Număram pe degete lucrurile pe care aveam voie să le mănânc și, cel mai rău, fără zahăr, fără CAFEA 🙁

A treia zi eram semi-deprimat. A venit la vizită și m-a întrebat ce am. Nu știam să-i spun. Habar nu aveam. Doar că eram într-o stare proastă. S-a uitat la mine, a zâmbit, și m-a întrebat:
– Vrei o cafea?
– ?!?!? păi… n-am voie cafea.
– Dacă zice doctoru’ că ai, ai. Vrei?
– Da!
– Vrei și zahăr?
– Am cancer. Faceți mișto de mine?!?
– Nu fac mișto și nu mai ai cancer. L-am scos.
Apoi se întoarce către asistentă:
– Adu-i o cafea cu jumătate de linguriță de zahăr 🙂

Tuburile de dren au fost dureroase rău, dar mi le-a scos ca la copii, pentru că, urma să aflu, fusese chirurg pediatru niște ani buni. Mi-a distras atenția, m-a ținut de vorbă și când eram pregătit psihic să înceapă să le scoată, gata să înfrunt durerea, el zâmbea la mine, cu ele în mână. Le scosese deja pe toate trei.

Operația a fost laparoscopică dar tot a fost nevoie de 4 tăieturi mici, plus una mare, de 8 cm, prin care mi-a extirpat vreo 30 cm din colon, împreună cu tumora.

M-am refăcut incredibil de repede și, pentru prima oară în viața mea, am început să merg, ca activitate fizică, zilnic. Îi datorez asta tot doctorului Filip, pentru că, până la operație, am fost un sedentar convins.
Am început timid, sprijinit de câțiva prieteni dragi, și am ajuns repede la 8-10km/zi de mers, uneori chiar alert.

Să mă operez aici a fost, pentru mine, cea mai bună decizie pe care o puteam lua. Pe lângă spitalul și medicul care m-a operat, faptul că am fost ACASĂ, alături de Alina, de fetițe și de toți prietenii mei m-a ajutat enorm.

Dacă ajută pe cineva, voi povesti și experiența oncologică și cum am ajuns să fac chimioterapia tot aici, la Ponderas, într-un articol viitor.