Astăzi am trecut prin câteva sate și, ca niciodată, tare bine mi-a făcut experiența asta.

Am făcut cursa #4 ca voluntar al Asociaței Magic, în proiectul Șofer de Suflet, cu o mămică și o fetiță care se luptă de mai bine de 13 ani cu cancerul.
Drumul a durat mai bine de 1h de la Institutul Oncologic București până acasă, într-o localitate din județul Giurgiu, timp în care am putut schimba câteva vorbe cu ele.

Micuța a fost incredibil de serioasă și de liniștită, deși se simțea rău și avea dureri mari de cap. Eu mi-am controlat cu greu emoțiile și lacrimile, cât am fost cu ele.
Am primit o nouă lecție de reziliență, curaj, determinare și dorință de a trăi, care sper să mă și ajute, cumva, nu doar să mă facă să plâng.

Copiii sunt extraordinari și, neștiind toate lucrurile pe care le știu adulții, sunt mult mai curajoși, mai raționali și mai ancorați în realitatea prezentă.

Drumul de întoarcere a fost mai greu și a părut mai lung, dar fumul de lemne, casele vechi, curțile pline de frunze, toate m-au teleportat în copilăria trăită la țară, și m-au împins într-o stare de melancolie.
Am trecut pe lângă o bunică ce stătea pe bancă, la poartă, și le zâmbea tuturor trecătorilor, inclusiv mie, din viteza mașinii. Și am vrut să mă opresc.

Atât de tare am vrut să o fac, încât și acum mă bântuie gândul ăsta și regret. Dar nu am făcut-o, din păcate. Nu mă grăbeam nicăieri, nu aveam vreun loc unde să ajung la oră fixă, dar am lăsat starea naturală de grabă, de alertă, să domine din nou. Un prost…

Mi-a amintit atât de tare de bunica mea, care, locuind mai în interiorul satului, nu la strada principală, îmi spunea, mereu:

Mi-e dor de voi, mamaie, dar știu că sunteți departe. M-aș bucura să veniți mai des, dar, dacă nu puteți, măcar și un străin să se oprească și să ne dea binețe. Să ne întrebe ce facem, să mai schimbăm și noi o vorbă…

Aici stăteau amândoi, pe băncuță, așteptând cu zilele, uneori cu lunile, să se oprească cineva și să vorbească cu ei.

Și atât de tare mi-aș fi dorit să mă opresc, nu doar pentru a-i da binețe bunicii aceea, nu doar pentru a schimba două vorbe cu ea și a-i alina singurătatea, ci și pentru mine. Pentru căldura aceea sinceră, de care doar bunicile sunt capabile, pentru energia aceea vindecătoare, pentru o pauză de la lumea asta dementă, pentru alinare, pentru bunătate.
Cred că, dacă m-aș fi oprit, așa străin cum eram, n-aș fi scăpat fără zece ouă și o bucată de brânză sau ceva 🙂

Privirea care rezumă excelent cel fel de femeie, soție, mamă, bunică și străbunică a fost ❤️

Mi-e dor de bunici, de casa de la țară, de mirosul de fum, de lemnele de crăpat, de porumbul de curățat, de mersul la câmp, de mirosul de lucernă proaspăt cosită, de cai, de oi și de vaci. Mi-e dor de liniștea de acolo, care se simțea chiar și când era gălăgie.
Mi-e dor de rutina simplă dar eficientă a fiecărei zi de muncă sau de duminică. Mi-e dor de mine, când eram mic și credeam că totul este posibil. Mi-e dor tare de toate lucrurile și experiențele pe care le-am avut și n-am știut să le păstrez, să le apreciez, să mă bucur de ele.

Mi-e dor de grijile simple și problemele ușor de rezolvat. M-am săturat de boli grave, de teste genetice, de probleme fără rezolvare chiar și pentru cel mai avansat stadiu din totdeauna al medicinei, de frică, de perspectiva morții, de oameni superficiali, care trăiesc ca și când ar fi nemuritori, de ură, de invidie, de răutate. Mi-e dor de bine…

Dacă vrei să primesti pe email cele mai noi articole publicate

Nu facem spam! Citește politica noastră de confidențialitate pentru mai multe informații.

Dacă vrei să primesti pe email cele mai noi articole publicate

Nu facem spam! Citește politica noastră de confidențialitate pentru mai multe informații.