Minciunile cred că au fost mereu cel mai la îndemână instrument de convingere a copiilor. Din păcate. Și au repercusiuni dramatice, mai târziu.

Decât să investești ceva timp pentru a-i explica celui mic de ce trebuie sau de ce nu trebuie să facă ceva, mai bine o scurtezi, rapid, cu o minciună. Ce se poate întâmpla rău? E doar un copil. Nu se prinde el. Nu-i pasă. O să uite repede.

Nu mă înțelegeți greșit, nu vreau să judec pe nimeni. Unii poate chiar nu au acel timp de investit în copilul lor. Dar, indiferent că alegem să facem această investiție sau nu, trebuie să înțelegem care sunt consecințele.

– Dacă minți, o să-ți crească nasul, ca lui Pinochio! (minciuna asta mi s-a părut întotdeauna fascinant de ipocrită, fiind spusă de un adult care își dorește ca cel mic să nu mintă)
– Dacă nu mănânci tot, o să rămâi mic!
– Moș Crăciun nu vine la copiii obraznici!
– Mergem la doctor dar nu o să te doară! (spusă, invariabil, înaintea oricărei intervenții dureroase)
– Dacă mă mai superi, nu o să te mai iubesc! (pentru un copil, dependent complet de iubirea părinților, asta este ca un pumnal înfipt în suflet)

Una dintre minciunile care mi-au marcat întreaga viață (și continuă să producă efecte negative) mi-a fost spusă pe când aveam vreo 6 ani.

Mi se mișca un dinte, foarte tare, dureros, dar nu se lăsa scos.
Tehnicile domestice n-au funcționat, așa că bunicul meu a decis să mă ducă la dentist. Mi-era foarte frică. Nu știu de ce, dar eram îngrozit de stomatologi.
Probabil tot din cauza poveștilor auzite pe la adulți, cu extracții pe viu, genunchi pe piept și toate celelalte, cunoscute multora dintre noi.

Tot drumul până acolo mi-a spus că nu-mi va face nimic. Că nu mă va durea. M-a rugat să am încredere în el. Odată ajunși acolo, același discursc mi l-a ținut și stomatoloaga:
– Nu-ți fac nimic! Nu o să te doară! Nu ți-l scot! Doar mă uit! Promit!

M-am uitat la bunicul meu, care mă ținea de mână, și am decis să am încredere în el.
Apoi m-am uitat la doctoriță și am decis să am încredere și în ea.
Am deschis gura, ea s-a apropiat, a pus puțin mâna și, în 3 secunde, dintele meu era afară.

Ei au zâmbit și au fost foarte fericiți. Am scăpat repede, cu minimum de durere, iar de-acum îmi va fi mai ușor să mănânc, fără dureri. Win-Win, nu-i așa? Nu.

Îmi amintesc că am plâns foarte tare. Nu de durere, ci de ciudă. Știam că nu trebuie să am încredere în ei. Instinctul asta îmi spunea: adulții mint și nu poți avea încredere în ei!

Oamenii mint și nu poți avea încredere în ei!

M-am întrebat foarte mulți ani de unde vine lipsa mea de încredere în oameni. Am făcut mulți ani de terapie și am încercat să aflu ce s-a întâmplat și când am decis că mă pot baza numai pe mine.
Încă lucrez la asta și mi-e al dracului de greu să-mi deschid porțile sufletului, bine încuiate, cu mulți ani în urmă. Minciunile mi-au schimbat, la propriu, viața.
Și acum, ca adult, pedepsesc oameni care nu merită asta. Și mă privez de apropierea unor oameni buni. Și mi-e ciudă.

Iar totul se pare că a început cu o minciună, apoi cu încă una, după care o promisiune încălcată, și încă una…

Minciuni nevinovate. Minciunele. Glumițe. Cât rău pot face? E doar un copil. Va uita repede…

close

Dacă vrei să primesti pe email cele mai noi articole publicate

Nu facem spam! Citește politica noastră de confidențialitate pentru mai multe informații.

Dacă vrei să primesti pe email cele mai noi articole publicate

Nu facem spam! Citește politica noastră de confidențialitate pentru mai multe informații.