De vreun an și ceva am senzația asta – că totul se întâmplă cu un motiv. Și că lucrurile, cumva, se așează mereu așa cum trebuie.
N-am crezut niciodată asta înainte, ba chiar am fost un opozant puternic al acestei idei 🙂
Îmi era absolut imposibil să accept că absolut totul se întâmplă cu un motiv. Nu vedeam niciun posibil motiv (acceptabil) pentru care mor copii, de exemplu. Sau oameni buni, prematur. Nu îmi puteam imagina ce-ar putea fi acceptabil în spatele unei întâmplări negative, triste, tragice.
Cu vreo 16 ani în urmă am pierdut un tren și m-am enervat îngrozitor, pentru că următorul știam că va fi mai aglomerat. Și așa a fost. Și iată-mă, student, cu două papornițe cu haine și mâncare, transpirat, cocoșat de greutate, nervos, urcându-mă în tren spre București. Aglomerație, duhoare, căldură și, de undeva din spate, aud, aproape șoptit:
– Ia uite ce s-a îngrășat și ăsta…
Las gențile jos, mă întorc pe călcâie, cu un justificat – Ce piz… și o văd pe Alina, pe care o știam din copilărie dar pe care nu o mai văzusem de vreo 8-10 ani. Un an și ceva mai târziu mi-a devenit soție 🙂
Acum vreo două luni reușesc, cu greu, să stabilesc o întâlnire cu HR-ul unei companii din Cluj, cu care voiam să mă văd de mult. Dar apare ceva urgent și în ziua respectivă aș fi avut nevoie ca de aer să reprogramez întâlnirea. Doar că mi-era jenă, nu voiam să risc, și mă chinuiam să găsesc o soluție alternativă. Două ore mai târziu îmi scrie: – Bună, a intervenit ceva la mine și nu ne mai putem vedea azi. E în regulă să ne vedem săptămâna viitoare? #jackpot
Mă duc să donez sânge și sunt respins, pentru că am hemoglobina mică. Încerc din nou, o lună mai târziu și deznodământul este același. Investighez ceva mai serios problema și aflu că nu e „anemie severă”, ci cancer de colon.
Mno, joac-o p-asta. La 36 de ani, ce motiv bun ar putea să fie în spatele unei asemenea vești? Mi-a luat ceva timp și niște ședințe bune de terapie să înțeleg.
Dar am redescoperit viața și bucuria de a trăi. M-am reconectat și cu soția dar, mai ales, cu fetițele mele, pe care le cam neglijasem în ultimii ani. Ba din cauza job-ului și a delegațiilor, ba din cauza activismului civic, ba pentru că, pur și simplu, îmi trăiam viața ca și când voi trăi veșnic și nimic rău nu mi se poate întâmpla.
Mi-am regăsit, cu ocazia asta, colegi de școală, de liceu, de facultate, prieteni din copilărie, cu care nu mai vorbisem de 20 de ani. Am cunoscut oameni fabuloși de la care am învățat enorm de multe lucruri.
Mi-am schimbat radical modul de viață. Am început să alerg, mi-am schimbat dieta, ba chiar am reușit să conving și un număr de oameni să mi se alăture, ba în campanii umanitare, ba la alergat, ba i-am convins să doneze sânge.
După diagnostic a urmat o perioadă îngrozitoare, cu operație, recuperare, 6 luni de chimioterapie, apoi iar recuperare, dureri, probleme… Dar am învățat enorm. Și despre mine și corpul meu, dar și despre cancer și cum se poate lupta cu el. Și am început să ajut alți pacienți, atât cât am putut. Unii au pierdut lupta cu cancerul și asta m-a trântit și pe mine de pământ. Alții sunt bine și probabil că vor fi la fel de bine mulți ani de-acum înainte, și știu că am contribuit cu ceva la asta.
Acum, un an și jumătate mai târziu, o iau de la capăt, cu o operație mult mai complicată și riscantă, cu alte 6 luni de chimioterapie, recuperare și tot parcursul, din cauza unei metastaze apărute pe ficat. E oribil dar știu că totul se întâmplă cu un motiv. Mă gândesc zilnic la ce se află, de fapt, în spatele acestei încercări dar probabil că cel mai clar îmi va fi mai târziu puțin, după ce trece adrenalina veștii.
Nu pot fi recunoscător că am cancer. Și nu voi fi, probabil, niciodată. Dar, cu tot dramatismul situației, sunt acțiuni pe care le-am făcut, oameni pe care i-am cunoscut, lucruri pe care le-am învățat, și toate astea datorită acestei boli. Pe unii poate i-aș fi cunoscut și altfel. Unele schimbări poate le-aș fi făcut și fără un astfel de șut în fund. Poate. Nu știu. Dar știu sigur că sunt extraordinar de recunoscător pentru toate lucruri bune care mi s-au întâmplat ca urmare a acestei turnuri pe care viața mea a luat-o cu doi ani și ceva în urmă.
Sunt convins că totul se întâmplă cu un motiv. Nu totul se termină mereu cu bine, e drept, dar ceva acolo funcționează așa cum trebuie.
foto (pentru atenție) via Pixabay
Nu știu dacă în tot acest timp te-ai „lovit” și de GNM (German New Medicine), care e un fel „Voodoo” dar dacă stai să te gândește pe alocuri are dreptate, toate bolile astea au ca punct de plecare un conflict psihologic, un fel de șoc care e atât de puternic încât poate declanșa un program biologic de vindecare. Ideea e că, odată identificat și rezolvat conflictul respectiv, vindecarea se poate produce natural (având în vedere că organismul uman este un sistem creat perfect). Dacă încă nu știi nimic despre acest GNM, aruncă un ochi… poate identifici și tu conflictul respectiv.