Mai ții minte reclama la detergentul OMO cu „Murdăria este bună”? 🙂
Dacă nu, uite-o aici:
Acum vreo 6 ani, când am văzut reclama pentru prima oară, mi s-a părut o tâmpenie monumentală, pentru că atât puteam să înțeleg, cu mintea de atunci, cu experiența de viață, educația și principiile pe care le aveam.
Am crescut cu credința fermă că murdăria nu e bună. Că hainele și jucăriile sunt scumpe și se strică ușor, iar adulții muncesc de dimineață până seara pentru niște lucruri foarte valoroase.
În colțul opus eram noi, copiii, cei care murdăream, rupeam, stricam și trebuia să avem grijă!
Am ajuns la maturitate serios, responsabil, atent la lucruri, în cele mai mici detalii. Obsedat de curățenie, ordine și disciplină. Vigilent și protector mult mai mult cu obiectele decât cu oamenii. Aprig și degrabă-certător pe oricine făcea lucrurile altfel decât consideram eu că trebuie.
Principiile mele erau bune, pozitive, perfecte. Zero marjă de eroare. Zero toleranță față de mine. Zero toleranță față de alții!
Mi-a luat mult timp și probabil sute de ore de terapie pentru a înțelege de ce murdăria este bună. De ce reclama aceea și experimentul social pe care îl făcuseră nu doar că nu erau tâmpenii, ci erau lecții sănătoase de viață, pe care îmi doresc să le fi înțeles mai devreme.
Trăind în umbra unui monolit imens de principii solide și dreptate absolută, am ajuns să nu mai văd pădurea din cauza copacilor. Nu mai vedeam bunătatea oamenilor și multele gesturi bune făcute, din cauza unei greșeli sau a unui enunț imperfect formulat.
Adevărul meu era perfect și unicul care conta. Totul era alb sau negru. Oamenii erau fundamental buni sau răi. Niciodată între. Niciodată gri. Niciodată nuanțe.
Nuanțele – îmi spuneam – sunt ca atunci când încerci să apuci un rahat de partea curată. Nu există așa ceva! Rahatul e rahat.
Citind ce am scris până acum, mă întreb dacă eram sănătos la cap 🙂
Dacă și tu îți pui întrebarea asta, lasă un comentariu, ca să știu că nu sunt singurul 🙂
Adevărul ăsta absolut al meu mă orbea și mă împiedica să ascult și să accept alte versiuni, alte perspective.
Îmi interzicea să mă gândesc că murdăria este bună. Că fericirea unui copil care sare în bălți este mult mai importantă decât niște încălțări care se udă. Sau decât 2-3 nopți albe, cu muci și febră de la apa rece.
În perfecțiunea asta aparentă, nu îmi dădeam voie să greșesc. Și nici altora nu le permiteam. Eram principial, desigur, dar din ce în ce mai rigid. Din ce în ce mai intolerant. Din ce în ce mai singur.
Când am acceptat că murdăria este bună, s-au schimbat enorm de multe lucruri.
Nici acum nu sunt acolo unde mi-aș dori să fiu, dar știu că am făcut pași mari în direcția în care îmi doresc să mă îndrept.
Am pierdut multe nopți dar am câștigat iubirea copiilor. Am pierdut bani dar am acumulat experiență. Am pierdut timp dar am câștigat cunoștințe.
Mi-am pierdut sănătatea dar am câștigat prieteni extraordinari și am cunoscut oameni fabuloși, pe care probabil că nu i-aș fi cunoscut niciodată, în alte circumstanțe.
Murdăria este bună, la fel cum fiecare lucru aparent rău din viața noastră ne aduce și ceva bun. Ne deschide noi uși și oportunități, ne pune în contact cu oameni noi și ne îmbogățește pe altă parte. Dacă nu material, sigur emoțional sau spiritual.
Toleranța față de noi înșine ne face mai înțelegători și cu cei dragi. Iubirea de sine (și nu mă referer la aia la care vă gândiți voi 🙂 ) ne face mai umani și mai empatici. Nimic din ce facem nu ne afectează, pozitiv sau negativ, doar pe noi. Și nimic nu e întâmplător.
Copiii de astăzi sunt adulții de mâine. Nu spun că pentru noi, adulții de acum, nu se mai poate face nimic, pentru că încă se poate. Ne putem repara. Dar cu copiii ar putea fi mai ușor.
E mai bine să previi acum decât să tratezi sau să repari mai târziu. Și nu mă refer la haine rupte sau jucării stricate, ci la caractere, emoții și suflete. Astea contează la final ❤️
Image by freepic.diller on Freepik
1 comentariu