La prima experiență cu sistemul medical german n-am avut de ales, decât să mă descurc singur. La a doua a fost diferit, dar tot ciudat 🙂

După a doua operație din Germania am primit la externare o rețetă pentru anticoagulant, dar pentru că mai aveam câteva seringi de acasă (deh, ca tot românu’), și pentru că nu mă simțeam tocmai bine, nu m-am grăbit să o iau.

Cu trei zile înainte de a pleca acasă am rămas fără Clexane. Colac peste pupăză, zecile de capse care mi-au ținut incizia închisă, începuseră să genereze ceva ce se ducea spre infecție.

Din instinct, am făcut niște poze și i le-am trimis omului în care aveam cea mai mare încredere, dr. Filip. Mi-a spus că trebuie scoase capsele – una da, una ba – iar a doua zi restul, dar înainte de a mă întoarce în țară, pentru că altfel apar complicații.

Știind prin ce am trecut data trecută, nici nu mai visam să rezolv cumva și mă gândeam să-mi cumpăr un clește medical cu care să mi le scot singur. O idee proastă, evident 🙂

Am plecat spre farmacie, unde am aflat că rețeta de anticoagulant era compensată integral și că n-aș fi plătit nimic dacă veneam cu ea înainte să expire, adică cu o zi mai devreme.
– Pot să iau doar 3 seringi?
– Nein. Toată cutia.
– Aha. Și, cât costă?
– Aproape 100 euro.
– Superb.

Dacă tot am lăsat o mică avere acolo, am zis totuși să-mi încerc norocul și cu un cabinet medical sau vreun loc unde aș putea să-mi las capsele chirurgicale.
– Da, bineînțeles. Este o clinică multidisciplinară chiar aici, la o stradă de noi.
– OMFG! Dar e închisă, presupun, zic eu, ironic.
– Nu. E deschisă pentru încă 2h.

Mă duc, fără nicio speranță, dar cu determinarea omului care ar prefera să nu se întoarcă în țară cu o infecție de rezolvat. Ce s-a întâmplat acolo m-a lăsat mască.

– Bună ziua. Am și eu niște capse de scos. Sunt cetățean european, venit aici pentru operație, și m-am trezit cu această sarcină de rezolvat.
– Aveți card european de sănătate?
– Da.

Se duce la un dulap, unde erau multe bibliorafturi divers colorate, și îl ia pe cel pe care scria – Carduri Europene de Sănătate. Bine, am presupus că asta scria, că era în germană 🙂

În biblioraft, instrucțiuni, capturi de ecran din softul medical, proceduri și flux operațional, ordonate la milimetru.

Asistenta nu știa pe de rost cum se procedează cu cardul european de sănătate, însă, la cum aveau totul organizat, nici nu avea nevoie. În 5 minute m-a înregistrat și mi-a spus să aștept, că o să mă strige.
M-am înarmat cu răbdare, mi-am scos telefonul, și mă pregăteam să văd 2-3 filme pe Netflix, știind cam care e dinamica în sălile de așteptare de la spitalele germane…
Dar în mai puțin de 5 minute, m-a strigat cineva și o asistentă m-a condus într-un salon. În alte 3-4 minute a venit și medicul, care deja știa totul despre mine și ce am nevoie, de la asistenta care m-a înregistrat.

Mi-a scos jumătate din capse, m-a pansat și mi-a spus să vin a doua zi pentru restul. Eram efectiv șocat de diferența dintre primele două experiențe și asta.
Întreb la recepție când să vin a doua zi, și îmi spune că oricând pot eu, în timpul orelor de program.

– WOW, nu-mi vine să cred! Mulțumesc! Așa funcționează lucrurile aici?!?
– Nu, îmi spune amabil, senin și cinic, în același timp. Doar prima oară, conform procedurilor pe care le avem. Dacă după aceste două intervenții, care sunt legate una de cealaltă, mai aveți nevoie de asistență medicală, fie vă programați – și durează câteva săptămâni – fie mergeți la o cameră de gardă a unui spital de urgență.
A doua zi, m-am prezentat din nou, și totul s-a desfășurat exact așa cum mi s-a spus cu o zi înainte – nemțește.

La plecare, zic să-mi forțez puțin norocul și să încerc să-l rezolv și pe prietenul meu, Dan, cu medicul de familie.
Asistenta mai avea puțin și leșina de râs.
– Medicii de familie din zonă nu mai fac înscrieri de mult timp. Nici nu se pune problema să se înscrie pe aici.
– Dar el este rezident aici de câțiva ani.
– Nu contează. Poate să caute prin alt „județ” sau să mai aștepte să se elibereze locuri la medicii de familie de aici.
– Cum adică se elibereze locuri?
– Păi… mai moare lumea… 🙂

Distractiv, da’ nu prea. Am plecat bucuros că mi-am rezolvat problema, dar cu emoții pentru următoarele vizite medicale pe acolo…