Am fost operat în Germania și am luat contact cu sistemul medical de acolo. Voi povesti o parte din experiența trăită, în speranța că va fi de ajutor și altora.
ATENȚIE – conține detalii care vă pot afecta emoțional.

Povestea a început când medicul meu mi-a recomandat să caut un centru de excelență în chirurgia hepatică, pentru expertiza pe care medicii de acolo o au în operațiile complicate ale ficatului. Pentru cei care au deschis televizoarele mai târziu :), sunt aproape 4 ani de când mă lupt cu cancerul de colon, care a metastazat de trei ori la ficat.
Am căutat și am identificat un profesor doctor cu o experiență foarte mare, pe care l-am găsit la un spital din Mannheim, Germania.

Am luat legătura cu medicul și cu spitalul, și au acceptat să mă opereze. Odată ajuns acolo, am găsit un sistem impecabil din punct de vedere al organizării. Un mare minus a fost faptul că nemții nu prea vorbesc engleză, dar am reușit cumva să ne înțelegem.
Mi-au făcut un parcurs pe care avem să-l urmez, mi-au dat persoane de contact la care pot apela în cazul în care am nevoie (pe mail; ei nu discută la telefon cu pacienții, însă sunt rapizi și eficienți pe mail) și m-au internat.

Odată internat, toată lumea implicată știa de mine, datorită fișei medicale și sistemului pe care îl au pus la punct. În fiecare zi eram consultat de alt medic, însă fiecare dintre ei îmi știa tot istoricul medical și schema de tratament. Nu m-am simțit niciun moment neglijat sau îngrijorat pentru soarta mea.

După operație, am solicitat să văd și eu fișa, împreună cu tratamentul pe care mi-l făceau, și am constatat că nu îmi administrau antibiotic. Foarte surprins, pentru că în România am primit de fiecare dată, l-am întrebat pe chirurg de ce nu îmi dau antibiotic. Mi-a răspuns, ușor arogant, că ei nu au probleme cu bacteriile rezistente, cum avem noi în România, așa că nu e nevoie. Românul din mine a vrut să reacționeze și să se lupte pentru onoarea țării-mamă, însă nu prea aveam argumente, așa că am tăcut.

Mi-a spus că mi-au dat o doză de antibiotic înainte de a intra în sala de operație, așa cum dau tuturor pacienților pe care îi operează, ca să omoare eventuale bacterii care ar putea contamina sala de operații 🙂

Pe de altă parte, după o operație foarte complicată, în care mi-au îndepărtat mai mult de jumătate din ficat, nu mi-au montat niciun tub de dren pentru eventualele acumulări de lichid. L-am întrebat de ce, pentru că în România, după o operație puțin mai simplă, am avut trei tuburi de dren. Mi-a spus că a considerat că nu e nevoie, pentru că rar apar complicații. Mi s-a părut șocant, dar am acceptat decizia medicală.

Câteva zile mai târziu, după externare, am plecat la prietenul meu din Germania, la care urma să mai stau 2-3 săptămâni, pentru a mă reface și pentru a fi aproape de spital în cazul în care apar probleme. După alte câteva zile, locul inciziei a început să se umfle și am suspectat că se infectase, așa că m-am dus de urgență la spital.

M-au văzut la camera de gardă și mi-au spus să nu-mi fac griji, că nu e infecție, sunt doar lichide corporale care se mai acumulează în urma unor astfel de operații.

Fix genul de lichide care s-ar fi evacuat printr-un tub de dren, dacă l-aș fi avut montat…

A luat un bețișor din acela lung pentru exudat nazal, și mi l-a înfipt în tăietură, printre copci, pentru a crea un spațiu prin care să se elimine lichidul. M-am umplut instant de sânge și de un lichid galben. Mi s-au tăiat picioarele și mi s-au umplut ochii de lacrimi de durere, însă doctorița zâmbea și-mi spunea să nu-mi fac griji, că e normal 🙂

Am plecat acasă cu un plasture peste noua mea gaură, doar că în 2 zile s-a umflat și mai mult, așa că m-am întors la spital. Distanța era de vreo 80km între casa prietenului meu și spital, așa că nu a fost chiar simplă naveta asta făcută între orașe.

De data asta, m-au văzut doi medici – dintre care unul chirurg – care mi-au spus de asemenea să nu-mi fac griji, că e normal 🙂
Doar că acum, ca să fie siguri, nu vor mai folosi un bețișor, ci un bisturiu. Așa că au început să-mi smulgă capsele chirurgicale care țineau incizia închisă, și cu bisturiul mi-au deschis cam 8 cm din incizia inițială. Durere, sânge, lichid galben, ceva lacrimi, câteva țipete, iar ei zâmbeau și-mi spuneau că e totul în regulă, și că e normal.

După ce au terminat de scos lichidul din tăietură au îndesat un pumn de comprese sterile în interiorul abdomenului, apoi au pus un plasture mare peste.
– Când ajungeți acasă, să vă schimbați pansamentul.
– Adică plasturele, da?
– Nu. Compresele din interior și plasturele.
– Cine, io?!? Să-mi scot singur compresele pline de sânge din abdomen și să-mi îndes acolo altele?!?
– Da. Să fie sterile. Nu e greu.
– Băăăăă! Ați înnebunit de tot?
– Nu. E ceva standard la noi.

Plec și îi spun prietenului meu ce avem de făcut acasă, la care el mă asigură că nu se va apropia de mine și că sunt pe cont propriu 🙂

Căutăm o clinică medicală pentru a merge pentru această operațiune, însă absolut toate erau închise, ziua-n amiaza mare, într-o zi normală de lucru. În disperare de cauză, plecăm la un spital mare, aflat la câteva zeci de km de casă, pentru a cere ajutor.
Vorbesc cu un alt prieten, medic în Germania, să-i cer sfatul, și el mă învață ca, odată ajuns acolo, să acuz dureri mari, pentru că altfel nu mă vor băga în seamă. Ajung la camera de gardă, unde erau vreo 15 oameni care așteptau într-o sală enormă. Unii dormeau, alții se văitau de durere. Printre ei era și un adolescent cu mâna ruptă. Toți așteptau.

Le spun că sunt recent operat și că am dureri, iar ei mă înregistrează și îmi spun să aștept. Și aștept. Și aștept. O oră. Două. Trei. Îi întreb cât mai durează și ridică din umeri. Mă cert, românește, cu ei – zic românește pentru că toți nemții așteptau, cuminței; niciunul dintre cei prezenți nu intrase încă, și alții tot veneau – și îmi spun că este un singur medic de gardă, care vede întâi urgențele venite cu ambulanța, apoi pacienții internați, și, dacă mai are timp, persoanele de la camera de gardă. Patru ore. Cedez și îl anunț pe prietenul meu că mergem acasă, unde, dacă nu mă ajută el, mi-l schimb singur.

Ajungem acasă și, cu ajutorul lui, reușesc să-mi schimb compresele și plasturele. Nu detaliez, că poate unii aveți stomacul mai sensibil, însă a fost foarte traumatizant.

Le scriu celor de la spital pe mail cu câteva întrebări și solicitări, și inițial nu-mi răspund. Aceiași oameni cu care mai vorbisem și care îmi răspunseseră rapid. Revin și într-un final îmi răspund, dar îmi spun că nu mă pot ajuta, că nu le (mai) sunt pacient.

Așa am aflat că, dacă ești internat, totul merge brici.

Fluxuri operaționale, proceduri, totul ca la carte. Nemțește, deh.
Însă, odată externat, ești pe cont propriu, ceea ce înseamnă, în practică, mai mult singur.

Prietenul meu încearcă de câțiva ani să se înscrie la un medic de familie, însă toți au atins numărul maxim de asigurați pe care îi pot înscrie și nu mai iau pacienți noi. Inutil să menționez că, fără medic de familie, e foarte complicat să accesezi servicii medicale, chiar dacă ești rezident acolo.

Am întrebat o altă prietenă, care locuiește acolo de mulți ani, dacă există o alternativă privată. Mi-a spus că da, dar nu prea este accesată, din două motive: costul foarte mare al asigurării, care crește exponențial odată cu vârsta, și imposibilitatea de a mai reveni la asigurarea de stat, odată ce ai „plecat” la privat. Am rămas perplex.

După experința asta din 2021, pentru că a recidivat cancerul, în 2023 m-am întors la spitalul din Mannheim pentru a doua operație, despre care voi scrie într-un articol viitor.
M-aș duce din nou acolo? Da, pentru anumite lucruri specifice la care, indiferent că vrem sau nu să recunoaștem, sunt mai buni. Dar nu aș da, la modul general, sistemul medical din România, așa cum este el, pe cel din Germania.

Refacerea după operațiile din Germania, cu toate suișurile și coborâșurile lor, a fost absolut fantastic de rapidă și de ușoară. E clar că nu e un sistem perfect, însă ce-i al lor, în termeni de competență, experiență, cunoștințe, e al lor.

Dacă vrei să primesti pe email cele mai noi articole publicate

Nu facem spam! Citește politica noastră de confidențialitate pentru mai multe informații.

Dacă vrei să primesti pe email cele mai noi articole publicate

Nu facem spam! Citește politica noastră de confidențialitate pentru mai multe informații.