Am fost operat în Germania și am luat contact cu sistemul medical de acolo. Voi povesti o parte din experiența trăită, în speranța că va fi de ajutor și altora.
ATENȚIE – conține detalii care vă pot afecta emoțional.
Povestea a început când medicul meu mi-a recomandat să caut un centru de excelență în chirurgia hepatică, pentru expertiza pe care medicii de acolo o au în operațiile complicate ale ficatului. Pentru cei care au deschis televizoarele mai târziu :), sunt aproape 4 ani de când mă lupt cu cancerul de colon, care a metastazat de trei ori la ficat.
Am căutat și am identificat un profesor doctor cu o experiență foarte mare, pe care l-am găsit la un spital din Mannheim, Germania.
Am luat legătura cu medicul și cu spitalul, și au acceptat să mă opereze. Odată ajuns acolo, am găsit un sistem impecabil din punct de vedere al organizării. Un mare minus a fost faptul că nemții nu prea vorbesc engleză, dar am reușit cumva să ne înțelegem.
Mi-au făcut un parcurs pe care avem să-l urmez, mi-au dat persoane de contact la care pot apela în cazul în care am nevoie (pe mail; ei nu discută la telefon cu pacienții, însă sunt rapizi și eficienți pe mail) și m-au internat.
Odată internat, toată lumea implicată știa de mine, datorită fișei medicale și sistemului pe care îl au pus la punct. În fiecare zi eram consultat de alt medic, însă fiecare dintre ei îmi știa tot istoricul medical și schema de tratament. Nu m-am simțit niciun moment neglijat sau îngrijorat pentru soarta mea.
După operație, am solicitat să văd și eu fișa, împreună cu tratamentul pe care mi-l făceau, și am constatat că nu îmi administrau antibiotic. Foarte surprins, pentru că în România am primit de fiecare dată, l-am întrebat pe chirurg de ce nu îmi dau antibiotic. Mi-a răspuns, ușor arogant, că ei nu au probleme cu bacteriile rezistente, cum avem noi în România, așa că nu e nevoie. Românul din mine a vrut să reacționeze și să se lupte pentru onoarea țării-mamă, însă nu prea aveam argumente, așa că am tăcut.
Mi-a spus că mi-au dat o doză de antibiotic înainte de a intra în sala de operație, așa cum dau tuturor pacienților pe care îi operează, ca să omoare eventuale bacterii care ar putea contamina sala de operații 🙂
Pe de altă parte, după o operație foarte complicată, în care mi-au îndepărtat mai mult de jumătate din ficat, nu mi-au montat niciun tub de dren pentru eventualele acumulări de lichid. L-am întrebat de ce, pentru că în România, după o operație puțin mai simplă, am avut trei tuburi de dren. Mi-a spus că a considerat că nu e nevoie, pentru că rar apar complicații. Mi s-a părut șocant, dar am acceptat decizia medicală.
Câteva zile mai târziu, după externare, am plecat la prietenul meu din Germania, la care urma să mai stau 2-3 săptămâni, pentru a mă reface și pentru a fi aproape de spital în cazul în care apar probleme. După alte câteva zile, locul inciziei a început să se umfle și am suspectat că se infectase, așa că m-am dus de urgență la spital.
M-au văzut la camera de gardă și mi-au spus să nu-mi fac griji, că nu e infecție, sunt doar lichide corporale care se mai acumulează în urma unor astfel de operații.
Fix genul de lichide care s-ar fi evacuat printr-un tub de dren, dacă l-aș fi avut montat…
A luat un bețișor din acela lung pentru exudat nazal, și mi l-a înfipt în tăietură, printre copci, pentru a crea un spațiu prin care să se elimine lichidul. M-am umplut instant de sânge și de un lichid galben. Mi s-au tăiat picioarele și mi s-au umplut ochii de lacrimi de durere, însă doctorița zâmbea și-mi spunea să nu-mi fac griji, că e normal 🙂
Am plecat acasă cu un plasture peste noua mea gaură, doar că în 2 zile s-a umflat și mai mult, așa că m-am întors la spital. Distanța era de vreo 80km între casa prietenului meu și spital, așa că nu a fost chiar simplă naveta asta făcută între orașe.
De data asta, m-au văzut doi medici – dintre care unul chirurg – care mi-au spus de asemenea să nu-mi fac griji, că e normal 🙂
Doar că acum, ca să fie siguri, nu vor mai folosi un bețișor, ci un bisturiu. Așa că au început să-mi smulgă capsele chirurgicale care țineau incizia închisă, și cu bisturiul mi-au deschis cam 8 cm din incizia inițială. Durere, sânge, lichid galben, ceva lacrimi, câteva țipete, iar ei zâmbeau și-mi spuneau că e totul în regulă, și că e normal.
După ce au terminat de scos lichidul din tăietură au îndesat un pumn de comprese sterile în interiorul abdomenului, apoi au pus un plasture mare peste.
– Când ajungeți acasă, să vă schimbați pansamentul.
– Adică plasturele, da?
– Nu. Compresele din interior și plasturele.
– Cine, io?!? Să-mi scot singur compresele pline de sânge din abdomen și să-mi îndes acolo altele?!?
– Da. Să fie sterile. Nu e greu.
– Băăăăă! Ați înnebunit de tot?
– Nu. E ceva standard la noi.
Plec și îi spun prietenului meu ce avem de făcut acasă, la care el mă asigură că nu se va apropia de mine și că sunt pe cont propriu 🙂
Căutăm o clinică medicală pentru a merge pentru această operațiune, însă absolut toate erau închise, ziua-n amiaza mare, într-o zi normală de lucru. În disperare de cauză, plecăm la un spital mare, aflat la câteva zeci de km de casă, pentru a cere ajutor.
Vorbesc cu un alt prieten, medic în Germania, să-i cer sfatul, și el mă învață ca, odată ajuns acolo, să acuz dureri mari, pentru că altfel nu mă vor băga în seamă. Ajung la camera de gardă, unde erau vreo 15 oameni care așteptau într-o sală enormă. Unii dormeau, alții se văitau de durere. Printre ei era și un adolescent cu mâna ruptă. Toți așteptau.
Le spun că sunt recent operat și că am dureri, iar ei mă înregistrează și îmi spun să aștept. Și aștept. Și aștept. O oră. Două. Trei. Îi întreb cât mai durează și ridică din umeri. Mă cert, românește, cu ei – zic românește pentru că toți nemții așteptau, cuminței; niciunul dintre cei prezenți nu intrase încă, și alții tot veneau – și îmi spun că este un singur medic de gardă, care vede întâi urgențele venite cu ambulanța, apoi pacienții internați, și, dacă mai are timp, persoanele de la camera de gardă. Patru ore. Cedez și îl anunț pe prietenul meu că mergem acasă, unde, dacă nu mă ajută el, mi-l schimb singur.
Ajungem acasă și, cu ajutorul lui, reușesc să-mi schimb compresele și plasturele. Nu detaliez, că poate unii aveți stomacul mai sensibil, însă a fost foarte traumatizant.
Le scriu celor de la spital pe mail cu câteva întrebări și solicitări, și inițial nu-mi răspund. Aceiași oameni cu care mai vorbisem și care îmi răspunseseră rapid. Revin și într-un final îmi răspund, dar îmi spun că nu mă pot ajuta, că nu le (mai) sunt pacient.
Așa am aflat că, dacă ești internat, totul merge brici.
Fluxuri operaționale, proceduri, totul ca la carte. Nemțește, deh.
Însă, odată externat, ești pe cont propriu, ceea ce înseamnă, în practică, mai mult singur.
Prietenul meu încearcă de câțiva ani să se înscrie la un medic de familie, însă toți au atins numărul maxim de asigurați pe care îi pot înscrie și nu mai iau pacienți noi. Inutil să menționez că, fără medic de familie, e foarte complicat să accesezi servicii medicale, chiar dacă ești rezident acolo.
Am întrebat o altă prietenă, care locuiește acolo de mulți ani, dacă există o alternativă privată. Mi-a spus că da, dar nu prea este accesată, din două motive: costul foarte mare al asigurării, care crește exponențial odată cu vârsta, și imposibilitatea de a mai reveni la asigurarea de stat, odată ce ai „plecat” la privat. Am rămas perplex.
După experința asta din 2021, pentru că a recidivat cancerul, în 2023 m-am întors la spitalul din Mannheim pentru a doua operație, despre care voi scrie într-un articol viitor.
M-aș duce din nou acolo? Da, pentru anumite lucruri specifice la care, indiferent că vrem sau nu să recunoaștem, sunt mai buni. Dar nu aș da, la modul general, sistemul medical din România, așa cum este el, pe cel din Germania.
Refacerea după operațiile din Germania, cu toate suișurile și coborâșurile lor, a fost absolut fantastic de rapidă și de ușoară. E clar că nu e un sistem perfect, însă ce-i al lor, în termeni de competență, experiență, cunoștințe, e al lor.
Am lacrimat, ca altfel nu prea ai cum citi asta.
Imbratisari, Andi! Tare multe mai tragi, om bun. Imi pare tare rau!
Stiu ca nu te plangi si nu-s lamentari textele tale, dar stiu ca oricat de frumos ai scrie, e tare greu!
Si m-a intristat tare si ca „si la altii” sunt atatea…
Mulțumesc mult, Gaby! Îmi pare rău că te-a întristat, dar cred că e important să știm cum e și prin alte părți atunci când comparăm sistemul nostru cu al altora.
Te urmaresc pe pagina centrului de transfuzie Dambovita si nu pot decat sa ma rog pentru tine si pentru toti colegii mei care trec prin ce treci tu, sa aveti puterea de a purta aceasta cruce grea si sa nu deznadajduiti.Aceasta postare mi-a amintit de povestea de groaza prin care am trecut cu tatal meu la o clinica privata din Bucuresti, bani multi, operat la 79 de ani interventii de chirurgie vasculara, dupa 4 zile acasa, descurcati-va cu toate complicatiile..Oricat de buni ar fi medicii si cat de bine si-ar face treaba nu cred ca e normal sa lucrezi pe bucati, omul nu este doar picior, inima,ficat,este un tot, trebuie sa cuprinzi totul in abordarea ta, sa poti sa-i oferi ajutor si cand apar complicatiile, pentru ca nu ai cum sa garantezi ca nu apar.Exprimarea este acum:operatia a reusit, doctorul si-a atins obiectivele propuse, bine-bine si pacientul trebuie sa stie clar ce mai are de facut.Nu mai vorbesc de gradul de empatie, care este zero,de cele mai multe ori.Cine mai sta de vorba cu tine, cine sa-ti mai puna o mana pe umar…Te urmaresc si te imbratisez cu gandul bun!Iulia Stanciu.
Mulțumesc mult, Iulia! Mă bucur să te cunosc 🙂
Ai perfectă dreptate! Te îmbrățișez
Multă sănătate, Andi.
Foarte interesant articolul, interesantă perspectiva, din postura unui medic tânăr (din Ro), care întotdeauna s-a străduit să facă lucrurile cât mai ok pt pacienti, dar și de aparținător.
Neinteresant însă pentru tine, care ai trecut prin tot acest stres… care sper că s-a încheiat cât mai ok.
Țin pumnii!!
Mulțumesc mult, Alexandra, atât pentru gândurile bune, cât și pentru feedback.
Dimpotrivă, este extrem de interesant pentru mine, pentru că eu am făcut și prima oară și fac și acum chimioterapia în țară, și n-aș face-o în altă parte decât dacă tratamentul nu ar ar fi disponibil aici sau dacă ar fi o situație de viață sau moarte.
Cred că tocmai m-ai inspirat să scriu un alt articol despre asta, și despre cum un medic din Viena m-a descurajat să fac chimio acolo și m-a convins să o fac în țară 🙂
Vezi, ce rapid am trecut de la neinteresant la mega-interesant? 🙂
Vai, ti-am spus ca si la mine in Austria inainte sa incep radioterapia cu ioni de carbon a fost o mica operatie laparoscopica pentru a pune un spacer intre tumora si colon si acum instant am avut flash-uri cu experienta ca protocoale in spital. Duceam zi de zi dorul unui spital din Romania.
Au facut ce era de facut si cert mi-au salvat colonul de perforatii in timp ca toxicitate( si pentru asta mereu voi fi recunoscatoare) dar:
– la internare m-au internat mai repede decat trebuia, pe principiul internat spontan, iar apoi zis sa urcam la etajul 7 in salonul X, acolo am intrebat care e patul, au zis sa cautam si noi care e liber
– la operatie dupa ce eram treaza si stabila m-au uitat cam o ora langa lift unde trebuia sa vina cineva sa ma duca sus in salon
– operatia in sine nu au mai verificat-o 5 zile veci, doar la externare cu greu i-am convins sa imi schimbe pansamentul si sa imi mai dea acasa de schimb
– am apreciat tubul de drenaj( acum ca vad ca nici nu „se poarta”, scos clasic pe viu de mi-am injurat zilele), drept e ca atat zona de incizie cat si cea de drenaj fiind gestionate prost mi-au lasat niste cheloizi superbi, zau ca mai am avut incizii pe corp si fata, dar nu aveam niciun semn
– m-au lasat cu sonda o zi in plus for no reason, ca atare am adus acasa o bacterie gasita accidental la niste analize de rutina ulterior. a prins-o insa acasa mama si si niste infectii oribile, eu nu aveam nimic
– in spital am facut febra in penultima zi de internare dimineata, la pranz cu chiu cu vai mi-au mai luat temperatura caci i-am rugat, pana seara era stricat termometrul, dar au zis”pareti bine”
– mancarea era foarte solida si a fost prima mea anestezie generala, soc pe ei ca eram constipata, cica” lasati ca va dam reteta de laxative la exetrnare daca e tot asa”. am cerut, n-am primit, am mers la farmacie, nu dadeau, la 7 zile dupa operatie eram prin parcari prin Austria cu prieteni din Romania care adusesera marfa de contrabanda( a se intelege ceai de senna, supozitoare, etc). Am zis ca aveam flash-uri cu epoca comunista de stat la cozi si facut contrabanda. La clinica la radio au ramas masca vazand ca ramasesem asa blocata si ca nu au grijit de mine, dar tot pe old school am rezolvat( ironia era ca in 2005 cand facuse mama radioterapie avea des diaree asa ca mersesem de acasa cu Smecta, Imodium, etc de puteam constipa toata Austria, well, the irony)
And it goes on, asa ca noi deja in grup avem gluma cu „medicina vestica”.
Andi Cârlan, esti minunat, e crunt ca ai trecut prin asa ceva, asa este, nu sunt cu covrigii in coada deloc.
Eu inteleg ca esti f multumit de un anumit medic. Bravo tie, bravo lui. Insa cum o floare nu face primavara, tot asa un medic nu face un sistem de sanatate. Observ ca pacientul roman se agata f mult de „medic”. Principalul scop devine cautarea celui mai bun medic.
Ei, un sistem de sanatate nu e doar medicul cel mai bun, nici macar medicul in general. Sistemul de sanatate e format din o gramada de rotite, de maini invizibile dar f importante: exista infirmiere, asistente, secretare (astea sunt extrem de importante) etc adica toti aia care te pot ORIENTA in functie de cum ii zice medicul (care se bazeaza pe protocoale validate dz cateva somitati in domeniu, deci nu prea e nevoie de a consulta somitatatea in persoana). Deci cheia nu e o somitate doctor la care se imbulzesc toti, ci ai acces rapid la un sistem de investigatii si de echipe médicale/spitale care pot comunica intre ele pt a avea o „luare in evidenta” rapida si EFICIENTA. Pt ca in cancer cel mai important e
1. sa nu ratezi STARTUL si
2. sa nu ai timpi morti.
Pt ca e mare diferenta sa ti se puna un scanner in brate si te descurca, sau sa fii deja orientat cu scanerul ala catre un coleg doctor care nu e o somitate poate, dar face partea din reteaua asta, ba la o adica te poate adresa la somitate daca e depasit (pt asta sunt somitatile, pt cand restul sunt depasiti, mare parte din patologii sunt rezolvate de X, Y si Z). Sistemul de sanatate in care te tratezi e o RETEA, nu e doar medicul.
Ei? Mai esti convins de sistemul romanesc ?
Ps. O sa zici noi avem navigatori medicali, au ei rolul de a te indruma 😳