A doua operație în Germania

La un an și jumătate de la prima operație din Germania, cancerul a recidivat și a urmat a doua operație, tot la spitalul universitar din Mannheim.

În februarie 2023 am primit vestea apariției unor noi metastaze, tot pe ficat, dar în zone mai complicat de operat decât prima dată.
Am discutat cu oncologul meu și apoi am mai cerut o a doua opinie de la alți oncologi foarte buni din țară, și de la chirurgi cu experiență în chirurgia hepatică.

Jumătate dintre ei mi-au spus că trebuie să încep chimioterapia, apoi operație, iar cealaltă jumătate că trebuie să fiu operat și apoi să încep chimioterapia. 🤦
– Mmmbun, și eu ce fac?!?
– Păi, decizia e la tine. Noi doar îți spunem ce recomadare avem, în funcție de experiența practică a fiecăruia.
– Deci operație întâi sau chimio?
– Tu decizi.

Evident că nu am nici competența, nici informațiile, nici experiența necesare pentru a lua o astfel de decizie, de care depinde, la propriu, viața mea.
Așa că am ieșit iar din țară și am plecat la Congresul Mondial de Cancere Gastrice, de la Barcelona, unde se întâleau (și puteam avea acces la ei) mulți medici și profesori renumiți din toată lumea, care mai de care mai competent și cu experiență mai mare.

Așteptările mele erau uriașe, pentru că reputația îi preceda, însă la fel de mare a fost și dezamăgirea când am avut și cu ei discuții aproape identice cu cele avute cu medicii și profesorii români. Jumătate insistau cu chimio înainte, jumătate cu operație înainte și, evident, decizia era la mine. 🤦

I-am scris din nou prof. dr. Rahbari, cel care m-a operat prima oară la Mannheim, pentru a-i cere o a doua opinie și, evident, acordul pentru a mă opera din nou.
Pe lângă oncologul meu, el a fost singurul medic care m-a convins și m-a ajutat să iau decizia de a face întâi operația și apoi chimioterapia. Nu vom ști niciodată dacă a fost decizia corectă, mai ales că iar mi-a recidivat cancerul, tot în ficat, la două luni după această a doua operație, despre care nu am apucat încă să povestesc 🙂

A doua dilemă, similară cu prima, a fost dacă să merg pe operație laparoscopică sau pe operație deschisă. Diferențele sunt enorme între cele două abordări, însă ambele au ca scop salvarea vieții pacientului.

Medicii români mi-au spus – unii dintre ei foarte agresiv – că operația deschisă (o tăietură de „doar” 35 cm, în formă de L, din capul pieptului, până la ficat, sub coastele din partea dreptă) este singura variantă sigură, operațiile laparoscopice fiind, în opinia lor, potrivită doar pentru apendicetocmii sau operații la prostată, nicidecum pentru intervenții pe ficat.

Discuția cu medicul german a fost puțin diferită:
La prima operație, programată a fi efectuată laparoscopic:
– Am făcut multe operații, la fel de complexe, laparoscopic, și multe operații diferite robotic, cu DaVinci, însă doar câteva atât de complexe cu DaVinci. Am încredere că pot face operația aceasta cu DaVinci, dacă ești de acord.
Și am fost. Iar recuperarea a fost extraordinar de rapidă și de ușoară.

La această a doua operație, programată a fi efectuată tot laparoscopic:
1. Am discutat în Tumor Board cu colegii mei din echipa multidisciplinară și am ajuns la concluzia că este mai complexă decât prima operație, astfel că avem 50% șanse de a o face laparoscopic, și 50% risc de a trebui să o facem deschis, în funcție de ce găsim acolo când intrăm.
2. În mâini experimentate, operația aceasta făcută laparoscopic este la fel de eficientă ca operația deschisă.
3. Recuperarea după o operație deschisă este mai dificilă, însă nu mult mai dificilă. Oricum, este mult mai bine să faci operația chiar și deschis, decât să nu o faci deloc.

Și evident că am fost de acord cu această abordare. Așa că operația a început laparoscopic, însă când și-au dat seama că tumorile sunt poziționate extrem de prost, iar una dintre ele invadase vena portă, au decis să continue cu operație deschisă, pentru a fi siguri că elimină absolut toate tumorile vizibile, cu margini de siguranță suficiente.

Cam așa a arătat comunicarea cu personalul administrativ din acest spital de stat:

Am făcut toate investigațiile și pregătirile necesare, apoi am intrat în operație. Când m-am trezit, era lângă mine un medic român, care a fost în echipa chirurgicală care m-a operat.
Mi-a vorbit cu calm, m-a liniștit, mi-a explicat, în detaliu, ce s-a întâmplat, ce au găsit, cum au procedat, de ce au schimbat operația din laparoscopică în deschisă și a încercat să-mi răspundă la întrebările pe care eu încercam să le pun, deși eram încă amorțit și nu prea-mi ieșeau cuvinte întregi pe gură 🙂

Din păcate, același medic român, în care îmi pusesem toate speranțele că mă va ajuta să depășesc bariera lingvistică, a fost singurul medic din cei 4 (ceilalți 3 erau nemți) care nu mi-a mai răspuns ulterior la mail-ul cu întrebări 🙁

La prima operație m-am dus singur. A fost una dintre cele mai proaste decizii pe care le-am luat, atât logistic, cât și emoțional. Pentru că mulți nemți din personalul medical și auxiliar nu știu engleză sau nu vor să o folosească, bariera de limbă a fost una care m-a afectat destul de mult. La fel și faptul că eram singur acolo. Așa că acum am fost însoțit. Nu de un prieten, ci de un străin, care mi-a devenit ulterior prieten.

Când o prietenă a întrebat câțiva oameni ce soluție pot găsi ca să mă însoțească cineva, fiul ei, pe care nu îl cunoșteam, a spus, fără ezitare: – Mă duc eu cu el. (nu le voi menționa încă numele, pentru că nu le-am cerut încă acordul pentru asta)
Ne-am cunoscut cu câteva zile înainte de plecare și apoi ne-am văzut în Germania, pentru că am zburat în zile diferite.

Omul acesta extraordinar, care vorbește foarte bine germana, mi-a fost un stâlp de ajutor pe toată perioada șederii mele la spital, mai ales în momentele cele mai grele.
A tradus totul pentru mine, a fost interfața mea cu personalul medical nevorbitor de engleză, mi-a adus mâncare, pentru că mâncarea din spital mi s-a părut o mizerie, ca la noi :), a stat cu mine cu orele, fără să schimbăm o vorbă, sau când dormeam, dar simțeam nevoia să fie cineva acolo. Cineva care să mă ajute. Cineva căruia să-i pese și emoțional, nu doar medical.

O spun mereu, așa că o mai spun o dată: cancerul și alte boli grave nu sunt poveri de dus singur!

Dacă ești pacient, cere ajutorul. Treci peste orgoliu, peste rușine, peste ideile preconcepute, și cere ajutorul. Da, te vei simți mai vulnerabil/ă, însă beneficiile depășesc cu mult disconfortul de a cere ajutorul.

Dacă ai în preajmă, în familie, la birou, în comunitate, un astfel de pacient, dă-i o mână de ajutor, pune-i o întrebare, fără să fii indiscret sau intruziv. Mulți pacienți sunt jenați de boala cu care se luptă, dar au nevoie de ajutor, indiferent că o știu sau nu.
Ce fel de ajutor? O vorbă bună, o glumă amuzantă, care să-i ia mintea de la boală, chiar și pentru câteva minute, o oală cu ciorbă sau o caserolă cu mâncare – mai ales în perioadele în care gătitul sau alte activități casnice devin sport extrem, niște cumpărături, poate chiar bani sau transport la/de la spital, chiar și când ar putea să conducă sau să ia un taxi. Compania cuiva căruia îi pasă va conta foarte, foarte mult.

Revenind la operație, recuperarea a fost grea, dar relativ rapidă. M-am mișcat și am mers încă de a doua zi, câțiva pași la câteva ore, apoi mai mulți și mai des, apoi am coborât câteva scări, iar în câteva zile mă plimbam cu noul meu prieten prin curtea imensă a spitalului și chiar și pe străduțele din jurul lui.

Am mâncat, pe furiș, mâncare libaneză și turcească, pizza italiană și alte câteva chestii interzise, pe care nu o să le menționez aici 🙂
Cu complicitatea unei asistente și a unui medic am „fugit” o noapte din calea sforăiturilor colegului de salon și am dormit în campusul existent în curtea spitalului pentru aparținători și pacienții care nu necesită monitorizare 24/24 (cum eram eu 🙂 ).
Mi-am depășit recordul de pași/zi, pe străduțele frumoase și curate din Mannheim.

*am dezactivat sonorul filmulețului, ca să nu atrageți priviri indiscrete dacă sunteți într-un loc public, dar vă recomand să-l porniți 🙂

Când starea de sănătate mi-a permis externarea, la recomandarea medicului, am mai rămas cazat în campusul spitalului câteva zile, pentru a fi aproape, în caz că apar complicații (mai țineți minte aventurile neplăcute de la prima operație 🙂 ).
Apoi prietenul meu a zburat acasă, iar eu m-am mutat la Dan & Iulia, prietenii mei din Germania, care mi-au fost alături și m-au tratat de fiecare dată în așa fel încât n-aș mai fi plecat acasă de acolo 🙂
Noroc(ul lor) că mi-era atât de dor de fete, încât mi-a fost relativ ușor să-mi iau și eu zborul spre casă, o lună mai târziu.

Am avut și de data asta ceva peripeții și șocuri legate de sistemul medical german, care m-au făcut să merg direct de la aeroport la spitalul Ponderas, la dr. Gerald Filip – îngerul meu păzitor, dar pentru că m-am lungit aici, o să le povestesc într-un articol separat 🙂